Într-o seară de iulie, cu Steve Vai și Joe Satriani, mă voi întoarce în 1992

foto: Zoran Veselinovic / Avalon / Profimedia

În 1992, lumea încă mirosea a hârtie carbon, radioul era rege, iar redacția de la Antena Bucureștilor, cunoscută acum ca București FM, era un amestec de catedrală și gară de noapte: solemn, dar în continuă mișcare. Un timp ciudat și frumos. România era încă în alb-negru, dar se străduia să prindă culoare. Nu aveam telefoane mobile, dar aveam răbdare. Nu știam ce e „streaming”, dar știam să așteptăm o piesă ore întregi, în fața radioului, cu degetul pe butonul „REC” al casetofonului. Aveam muzica pe benzi de magnetofon și în vene. Aveam puțin peste 18 ani și o curiozitate care nu-mi încăpea în piele. Era 1992 și porneam, cu pași mici și o emoție uriașă, într-o lume despre care nu știam mare lucru, dar pe care o intuiam ca pe un miraj: primul meu loc de muncă, la radio. Participasem la o școală de vară de jurnalism radio, studentă fiind la acea vreme. Spre finalul cursurilor, Eugen Preda, președintele Radioului la acea vreme, m-a luat, la propriu, de mână și mi-a spus: „Tu, din octombrie, o să vii cu mine la radio. Te angajez.”

În 1992, am pășit într-o lume a sunetelor cu emoție și curiozitate. Am ieșit din ea cu o nouă înțelegere a muzicii, dar și a vieții. Pentru asta, le voi fi mereu recunoscătoare celor trei oameni care, fără să știe poate, mi-au dăruit o parte din sufletul lor: George Popescu, Florin Ionescu și Cristian Teodosiu. Ascultam împreună Frank Zappa, Queen, Dire Straits, Roxette, Metallica, dar și Phoenix, Compact și Sfinx. În redacție se dădeau lupte tăcute între rock și jazz, între folk și funk, În spatele fiecărui sunet era un om. Un vinil. O emoție.

De la George Popescu am învățat tăcerea dintre sunete. Vorbea puțin, ca și mine. Dar când vorbea, o făcea rar, exact și blând. Punea o piesă, se așeza pe spătarul scaunului și întreba: „Ai auzit cum a intrat chitara la minutul 2:16?” Niciodată nu auzisem. Dar de atunci am început să ascult altfel. M-a învățat să nu mă grăbesc, să nu înghit muzica, ci s-o mestec. S-o aștept.

Florin Ionescu avea o inimă de compozitor. Între două lecții de tenis, îmi arăta că în spatele unui program de radio, ca și în spatele unei simfonii, există o arhitectură nevăzută: început, crescendo, respiro, final. Știa cum să spună o poveste doar cu muzică. Cu el, am înțeles că nu contează doar ce cânți, ci cum așezi piesele în inimile celor care te ascultă. Cu el am petrecut o zi întreagă, luând toate casele la rând pe strada Popa Nan, pentru un reportaj care urma povestea din melodia Strada Popa Nan de la Pasărea Colibri. După ce ascultam o piesă în redacție, tăcea puțin și apoi spunea:

„Ai auzit?”

Nu întreba dacă mi-a plăcut, dacă înțeleg stilul. Ci doar dacă am auzit.

Un test simplu și profund: nu dacă ai pus piesa, ci dacă ai fost prezent.

Iar Cristi era viață pură. Trăia fiecare piesă ca pe un salt în gol. Nu punea muzică, ci se avânta în ea. Îi dădea drumul la volum și zicea: „Ascultă! Asta e viața toată!” Și chiar era. Un blues, o chitară în suspin, un solo de tobe – toate deveneau, lângă el, experiență trăită, nu fonotecă.

Deși nu știam atunci, făceam ceea ce azi s-ar numi mindfulness. Era un mindfulness de redacție: să tai o bandă cu precizie de ceasornicar, să n-ai voie să greșești nici o fracțiune de secundă, să intri în emisie cu calmul unui chirurg. Mindfulness însemna să fii acolo complet. Să respiri odată cu muzica. Să-ți permiți tăcerea între două piese.

Astăzi avem totul la un click distanță. Avem algoritmi care ne „cunosc gusturile”, dar nu ne cunosc inimile. Ascultăm mii de piese, dar nu mai știm ce ne-a făcut să tresărim. Trecem de la un refren la altul ca și cum schimbăm ferestrele unui browser. Muzica s-a și diluat. O consumăm, nu o mai trăim.

Și totuși, pe 23 iulie, vin la București Steve Vai (65 de ani) și Joe Satriani(69 de ani). Două legende. Două chitare. Două povești. Dar și doi oameni care au înțeles că muzica nu e despre a demonstra, ci despre a împărtăși. Despre a urla fără cuvinte, despre a plânge cu o coardă atinsă perfect. Nu vin să cânte. Vin să vorbească. Cu cei care știu că, uneori, o notă poate ține loc de o biografie întreagă. Celebrii chitaristi cântă împreună cu trupa SatchVai Band in cadrul turneului Surfing with the Hydra 2025 Tour. Muzicienii din SatchVai Band sunt un all star team compus din tobosarul Kenny Aronoff, basistul Marco Mendoza si chitaristul Pete Thorn.

Când Joe Satriani cântă „Flying in a Blue Dream”, e ca o chitară care spune o poveste fără versuri. Steve Vai, cu „For the Love of God”, e ca o rugăciune electrizantă. Când i-am ascultat prima dată, nu aveam cuvintele de azi: nu-i spuneam „rock instrumental”, nu vorbeam despre „tehnică”, „efecte” sau „sound design”. Spuneam doar: „E altceva.” Piesele lor nu se ascultă. Se duc în piept și se așază acolo, în tăcerea pe care o purtăm fără să știm.

Satriani, calm, cerebral, mereu cu ochelari de soare — pe care nu-i poartă pentru stil, ci din cauza unei fotofobii severe. Luminile de scenă îl obosesc, dar el vrea să rămână concentrat exclusiv pe muzică. Genul de artist care ar putea cânta la fel de bine și în beznă. Steve Vai, dimpotrivă, este transcendent. Pentru „For the Love of God”, a postit zece zile, ca să compună dintr-un loc „curat”, eliberat de zgomotul lumii. “Salamanders in the Sun” e un soi de dadaism electric cu ureche muzicală impecabilă.

Pe 23 iulie, când Vai va întinde prima notă lungă în aer și Satriani va continua cu un solo atât de precis încât ți se va părea că îți citește gândurile, o parte din mine va reveni la anii de radio. Când Satriani va începe o cursă de sunete ca o cometa, publicul va tăcea. Iar eu mă voi întoarce, pentru o clipă, în anul 1992. Și, poate, printre sunete, o să aud din nou întrebarea aceea, șoptită dintr-un colț de redacție prăfuită:

„Ai auzit?”

Și o să răspund, cu recunoștință:

Da. Am auzit. Aud și acum. Și, poate cel mai important, nu am uitat. Am învățat să ascult nu doar cu urechile, ci cu inima și cu mintea. Am învățat treptat că muzica poate fi educație, terapie, revoluție, dar mai ales punte între noi.

După atâția ani, când muzica e peste tot, eu tot caut radioul acela tăcut din mine, unde fiecare notă se așază, cuminte, între două respirații.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp