Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de nouă ani Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

„Nu e Bruce Lee, e Bruce Liu, un altfel de maestru”. Am fost sâmbătă la Festivalul George Enescu și am văzut cum pianistul transforma sala într-un organism viu, iar gândul meu a fugit la copilul de 8 ani care își poartă visul singur la Ateneu

culise - RL

Ați privit, vreodată, cu atenție, mișcarea mâinilor unui dirijor? Sunt mâini care nu ating nicio coardă, nu apasă nicio clapă și nu lovesc nicio tobă, dar care reușesc să înalțe, din tăcerea unei săli de spectacol, o întreagă lume sonoră. În ele se adună o autoritate nevăzută, o siguranță aproape magică, prin care o orchestră de suflete respiră într-un singur ritm.

Dirijorul nu creează muzica propriu-zisă, ci o face să se nască din tăcere. Printr-un gest aproape imperceptibil, el decide dacă o simfonie de Mahler va fi cutremur sau confesiune, dacă universul sonor al lui Messiaen va fi perceput ca o explozie de culori sau ca o rugăciune cosmică. A privi mâinile unui dirijor este, înainte de toate, o experiență de gândire. Nu e vorba despre mișcări precise sau despre tehnică, ci despre modul în care gestul însuși devine instrument de ontologie. Mâinile dirijorului sunt, simultan, instrument și limbaj. Ele cer ascultare fără a supune, transformă tehnica în revelație, iar controlul în libertate.

Sâmbătă, 13 septembrie, Bucureștiul părea să respire altfel la început de toamnă, ca și cum aerul orașului fusese contaminat de un fior subtil: o nouă seară la Festivalul „George Enescu”, evenimentul care, de aproape șapte decenii, transformă România într-un centru al lumii muzicale.

Pe scenă, Filarmonica Regală din Londra, sub bagheta lui Vasily Petrenko, purta în spate tradiția unei națiuni și energia unei instituții ce își propune, de zeci de ani, să facă din muzică o experiență de viață. Lângă ei, Bruce Liu – pianistul care, în 2021, a cucerit Concursul Chopin de la Varșovia. Cineva din public a șoptit, zâmbind: „Nu e Bruce Lee, e Bruce Liu, e un altfel de maestru”.

Seara a început cu freamătul cinematografic al Main Title, Reunion și Finale din The Sea Hawk de Erich Wolfgang Korngold, continuând cu lirismul profund al Rapsodiei pe o temă de Paganini în la minor, op. 43, de Serghei Rahmaninov, și culminând cu povestea nesfârșită a Șeherezadei, op. 35, de Nikolai Rimski-Korsakov. Fiecare lucrare curgea ca un univers propriu: Korngold cu imagini ce te purtau într-un film fără ecran, Rahmaninov cu dialogul intim dintre pianist și orchestră, iar Șeherezada cu fluviul ei de ritmuri și culori, direct în sufletul ascultătorului.

Muzica lui Rahmaninov și Rimski-Korsakov a sunat nu ca un exercițiu academic, ci ca o confesiune directă adresată fiecărei inimi din sală. Ceea ce fascinează nu este doar tehnica, ci și felul în care dirijorul devine intermediar între spiritul compozitorului și sensibilitatea publicului. În această seară, Petrenko a demonstrat că dirijorul nu e un simplu coordonator, ci un traducător de emoții.

Și totuși, când privești mâinile dirijorului, îți dai seama că acestea nu comandă, ci cer ascultare cu blândețe și autoritate deopotrivă. În ele se află o disciplină perfectă, dar și o libertate nelimitată. Petrenko a înțeles, poate mai bine decât mulți dintre contemporanii săi, că orchestra nu trebuie dominată, ci convinsă, iar publicul nu trebuie impresionat, ci emoționat.

Iar când bagheta se oprește și mâinile rămân suspendate în aer, știm că magia s-a încheiat, dar și că ea va renaște la următoarea ridicare a brațelor.

Și în timp ce Bruce Liu transforma sala într-un organism viu, în care fiecare respirație părea legată de clapele pianului, gândul meu a fugit la un copil: Matei Thomas. Citisem, zilele trecute, povestea acestui copil de 8 ani care merge singur la Ateneu și poartă în bagaj numărul de telefon al mamei care îl așteaptă afară, împreună cu cei doi frați mai mici, să iasă de la concert. M-am trezit comparându-i: Bruce Liu trăiește deja gloria scenelor lumii, Matei abia învață să-și articuleze visul. Dar între ei există o punte: aceeași dragoste pentru muzica la pian. Liu cucerește prezentul. Matei, și alții ca el, pregătesc viitorul. Iar Festivalul Enescu este exact locul unde aceste punți devin vizibile: între generații, între artiști consacrați și copii anonimi, între București și marile capitale muzicale ale lumii. Festivalul Enescu are exact această forță: unește trecutul cu viitorul, consacratul cu inocența, marile nume ale scenei mondiale cu pașii mici și curajoși ai unor copii care visează.

Muzica nu e doar artă, ci și destin. O punte între Bruce Liu și Matei Thomas. Între mâinile dirijorului și public. Între un oraș și lume. Între adult și amintirile despre mama care nu știa cum să mă mai convingă să merg la lecțiile de pian și vioară atunci când eram copil și nu-mi plăceau profesorii respectivi. Între noi și acea parte din noi pe care numai muzica știe să o trezească. Muzica unește. Timpul dispare. Visul crește. Și lumea devine mai frumoasă.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Sorin Grindeanu 2025

Apetitul Partidului Social Democrat pentru orice tip de reformă (inclusiv administrativ-teritorială) este egal cu zero. Dacă România nu reușește să facă nicio reformă reală, structurală de decenii, e pentru că PSD le-a blocat pe toate prin liderii săi, prin clienții plantați în toate structurile, la toate nivelurile (foto: Inquam Photos / Octav Ganea).

Citește mai mult

Vegeterra

Etica muncii e sfântă pentru dl. Szocs Jozsef: „Degeaba ai pământ dacă nu îl muncești”. De altfel, în zonă puține suprafețe de teren zac necultivate. „Pe aici nu prea sunt pământuri lăsate pârloagă”.

Citește mai mult

Volodimir Zelenski 2025

Omul ăsta e deștept, dar nu într-un mod rece sau calculat. Are inteligența aia care vine din instinct, din simțul momentului. Când a început invazia rusă, toată lumea se aștepta să dispară din peisaj, să fugă undeva „la sigur”. În loc de asta, a rămas acolo, în Kiev, sub bombardamente, spunând simplu: „Sunt aici.” Câteva cuvinte, dar care au ținut o țară întreagă în picioare. A fost genul acela de gest care nu se învață din manuale .Ori îl ai, ori nu.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Cabana perfectă:

Cine nu s-a visat măcar o dată într-o cabană de munte cu vedere la pădure, cu miros de lemn proaspăt și liniștea aceea curată, ruptă de agitația orașului? Chiar dacă nu trăim permanent la altitudine, putem aduce atmosfera aceea în propriul nostru spațiu- fie că e o casă de vacanță, fie un apartament urban care vrei să respire mai mult aer de natură. Stilul de cabană modernă e o combinație rafinată între confort rustic și funcționalitate contemporană, o invitație de a trăi mai simplu, dar cu gust.

Citește mai mult