„- Banii?” „- Pentru?” „- Pentru WC”. „- Păi n-am cash, doar card. N-am știut că e cu bani.” „- Mergeți și scoateți, nu e treaba mea”. Gările noastre toate

Foto: George Călin/ Inquam Photos

Gările sunt, paradoxal, locuri ale mișcării și ale stagnării. Ele există pentru ca trenurile să plece și să sosească, dar pentru cel care așteaptă, gara este timp suspendat. Aici nu ești nici „acasă”, nici „la destinație”, ci într-un spațiu intermediar, un interval între două vieți.

În mod firesc, gara concentrează intensitatea întâlnirilor și a despărțirilor. Acolo oamenii plâng cu lacrimi discrete, ascunse de zgomotul trenurilor, și tot acolo se nasc bucurii greu de pus în cuvinte, atunci când cineva apare, cu pas grăbit, coborând dintr-un vagon. Gările sunt scene largi pe care se joacă zilnic mii de drame și comedii ale vieții cotidiene.

Privite politic, gările seamănă cu instituțiile unei democrații sănătoase. Trenurile vin și pleacă, guvernele se schimbă, discursurile se perindă ca vagoanele, dar gara rămâne. Ea trebuie să funcționeze: să nu blocheze liniile, să nu încurce direcțiile, să ofere șansa fiecăruia de a urca în trenul său. Un stat lipsit de „gări” instituționale clare și ordonatoare devine un spațiu al haosului, unde oamenii nu mai știu pe ce linie să se așeze.

Privite filosofic, gările ne vorbesc despre intervalul așteptării. Trăim într-o eternă așteptare - a trenului, a reformei, a „Europei” -, ca și cum istoria noastră ar fi rămas blocată într-un șir de incunabule politice, începuturi fragile care nu se desăvârșesc niciodată. În loc să cerem plecarea trenului, transformăm întârzierea într-un mod de viață, găsind chiar o estetică a ei.

Gara românească este, în sine, o instituție politică. În ea se reflectă țara: pereți cojiți, scaune de plastic care se clatină, asfalt crăpat și murdar, un ceas care nu arată niciodată ora exactă și un difuzor care anunță uneori că trenul „va sosi cu întârziere de aproximativ…”. Nimeni nu știe cât e „aproximativul”. Dar toți se resemnează, pentru că așa e la noi: și trenurile, și reformele au întotdeauna „o întârziere de aproximativ…”.

Și totuși, gările supraviețuiesc. Oamenii continuă să vină, să aștepte, să urce în trenuri. Avem o răbdare infinită pe peron, ca și cum ar fi firesc să trăim într-o gară provizorie. Politicienii trec, dar ea își continua existența. Într-un fel, ea e mai statornică decât statul însuși. Politica peronului, așa cum o practică unii, se rezumă la a pune ordinea vizibilă înaintea ordinii funcționale.

Aștept trenul către casă în gara din Constanța.


- Neluleeee! Gata acolo? strigă un angajat CFR de pe peron, în dreptul vagonului 5, către colegul lui dinspre locomotivă.


- E gata, da! strigă Nelu, cel care purta o vestă verde neon și mânuia un ciocan demn de invidia lui Thor.

Pe tabela electronică, 19 minute întârziere. Îmi fac de lucru, merg repede la toaletă. Dau să intru. O doamnă, așezată pe un scaun la intrare, mă oprește:


- Banii?


- Pentru?


- Pentru WC.


- Păi n-am cash, doar card. N-am știut că e cu bani.


- Mergeți și scoateți, nu e treaba mea, răspunde scurt.

Nu știu de ce, dar mi-a trecut imediat prin minte gândul tâmpit că Guvernul a mai pus o taxă cât am fost în vacanță. Mă resemnez și mă întorc pe peron. Trenul sosește cu zgomotul său familiar. Îl ajut pe tata, obosit de așteptare, să urce. Are 75 de ani.


- De-ar ajunge și trenurile astea la timp…, îi spun încet.


- Lasă, tată, răspunde el. De-ai știi câte trenuri am așteptat…Trenurile nu duc departe, doar acolo unde trebuie să ajungem.

Am zâmbit. În fața mea, un copil își strângea ursulețul de pluș, doi tineri tastau pe telefon fără să-și spună nimic, trei pisici se jucau printre șine, iar lângă geam un călător își sprijinea fruntea, tăcut.

Cred că gara nu e doar un loc de trecere. Este o sală de oglinzi, unde se reflectă copilul care pleca la mare, adolescentul care fugea cu prietenii la munte și adultul care își conduce tatăl. Poate că adevărul e simplu: nu noi trecem prin gări, ci ele trec prin noi. Cu toate trenurile lor vizibile și invizibile, gările rămân porți între ceea ce este și ceea ce ar putea fi. Și, dincolo de peroanele reci ale gărilor, fiecare dintre noi se întreabă, măcar o dată în viață: oare am urcat în trenul potrivit ?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp