Foto: Deyan Georgiev / Panthermedia / Profimedia
Dezamăgirea mea contează prea puţin şi oricum, e mai mult legată de limitarea onoraților afacerişti ai cărţii în ceea ce priveşte simţul lor comercial, decât de stima mea de sine, ce ar fi putut să fie serios ştirbită, deşi e la fel de intactă ca şi înainte.
Recent mi-am luat bocceluţa şi m-am dus la câteva librării să văd cum şi în ce fel s-ar putea pune în vânzare cartea de eseuri pe care am lansat-o acum câteva luni. S-au legat discuții, caut soluţii, aștept ca cineva să primească oferta mea, în contextul în care prea puțin mă interesează câștigul financiar pe care l-ar putea genera cartea.
Însă la prima dintre librării (una veche în oraş), o doamnă – ceva mare pe acolo – fără niciun chef de vorbă despre un asemenea subiect – mi-a spus că ei nu iau cărţi de la autori. Vorba i-a fost însoţită de o privire vădit dispreţuitoare, de parcă aş fi vrut să îi vând aspiratoare, cu forţa. Şi nici atunci n-ar fi fost justificată acea căutătură, parcă anume studiată şi folosită şi cu alte ocazii pentru ăştia... ca mine. Aproape că mi-a fost ruşine că am scris o carte.
I-am spus, desigur cu toată politețea, că volumul poate veni şi prin editură. „Ce editură?” m-a întrebat doamna cu acelaşi aer de superioritate omnipotentă asupra vieţii bietei mele cărţi. „Editura X, a universității din oraș”, am răspuns, iar dânsa a dezvoltat: „Nu” – şi mi-a întors spatele, dând să plece. „Nu vă supăraţi, nu, ce?” mi-am luat curajul să forţez nota. „Ce nu pricepeţi? Nu luăm cărţi la vânzare.”
Am mulţumit şi am plecat cu grijă deosebită ca nu cumva, din întâmplare, uşa librăriei să se trântească şi să dau impresia că m-am simţit lezat în orgoliul meu de autor oricum necunoscut.
Acum... ce nu pricep eu este cum au ajuns miile de cărţi pe rafturile respectivei librării, căci singure nu cred că ar fi în stare de o asemenea performanță. Cel mai probabil cineva le-a strecurat acolo fără ştirea doamnei, şefă de librărie sau ce funcţie o fi având.
Apoi, nu pricep nici din ce mănâncă angajaţii de acolo, dacă nu din vânzarea de carte, pe care ei nu o cumpără ca să o revândă, ci îşi opresc un comision din preţul celor vândute.
De mine sau de carte nu mă simt dezamăgit, întrucât discuţia nu a ajuns atât de departe, nici în amănuntul textului, nici asupra temelor pe care o tratează şi nici măcar pe suprafața, modestă grafic, ce e drept, a coperţii. Atunci, măcar, doamna ar fi putut să ignore opinia că nicio carte nu poate fi judecată după coperţi.
În cele din urmă nu de valoarea cărţii e vorba aici, deși a fost apreciată de filozofi și antropologi, ci de faptul că by default, respectiva librărie nu primeşte cărţi spre vânzare. Ori poate că primește, dar am greşit eu cu ceva, totuşi... pentru că nu am văzut cârnaţi pe rafturi și nici măcar pixuri sau alte produse de birotică.
Aşa că am rămas cu iluzia că am scris o carte bunicică, ce poate conţine câteva idei originale și care aminteşte lumii de azi unele chestiuni vechi, dar de bun simţ, pentru care nici n-ar fi fost nevoie de vreo carte. Adică, într-o lume cumsecade, scrierea mea ar fi trebuit să fie inutilă pe alocuri. Partea ei ipotetic utilă rămâne ferită de cunoaşterea câtorva eventuali cititori, pentru că în cele din urmă am înţeles: librăria respectivă nu primește cărţi la vânzare.
De ce nu am fost dezamăgit? Pentru că nu am avut nicio așteptare.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.