Foto: Guliver Getty Images
În România sunt înscriși în sistemul educațional aproximativ 3 milioane de elevi. Iar acești elevi nu mai sunt aceiași ca cei de acum 20 de ani. Azi, elevul are alte preocupări și aspirații, urmărește alte moduri de a se realiza în viață, are o altă perspectivă asupra banilor și, mai ales, asupra succesului. De multe ori, „modurile” lui de a se realiza nu implică școala. Pentru mulți, școala și-a pierdut importanța. Ați fi surprinși de răspuns dacă, discutând cu mulți tineri, le-ați adresa întrebarea: „Care sunt cele mai importante activități pe care le desfășori în timpul unei săptămâni?”. Răspunsul „mă preocup de școală și de învǎțare” la mulți nici nu ar exista.
Și nici nu ar avea cum să fie altfel, atâta timp cât școala concurează pe același interval orar cu Netflix, Google, Social Media, YouTube. Romanul „Ion” nu o să poată concura cu „La casa de papel”, matematica nu mai este utilă fiindcă este calculatorul în buzunar prin telefonul inteligent, istoria o învață mai bine de pe Google iar de geografie nu mai avem nevoie atâta timp cât avem GPS.
Tehnologia a făcut să nu mai existe interesul de altădată pentru învățarea temeinică, elaborată, sub îndrumarea unui profesor. Acum totul este, ca să folosim un șablon, „la un clic distanță”.
În același timp, suntem țara care pe timp de pace a pierdut prin emigrare cei mai mulți oameni. Copiii au rămas în grija bunicilor sau au fost nevoiți să aibă grijă de frații și surorile lor mai mici. Generația crescută cu părinți la distanță nu a mai beneficiat de legătura pe care o aveau copiii de acum 25 de ani care, deși trăiau greu, aveau părinții care să le insufle în permanență ideea că trebuie să meargă la școală, să învețe, „să asculte” de profesor, că doar așa „pot ajunge cineva în viață”.
Mulți copii care dau azi bacul s-au văzut nevoiți să se descurce cum au putut. Telefonul le-a devenit părinte, prieten, profesor.
Lipsa afectivă și lipsa de implicare a părinților, greutățile vieții, mediul online și iluzia că pot deveni cineva într-un timp scurt fără efort, au schimbat în ultimii 20 de ani percepția elevilor față de școală și față de profesori.
Pe de altă parte, educarea și învǎțarea au fost ințelese total greșit de mulți pǎrinți care aplicǎ mentalitatea „Eu l-am adus la școalǎ sǎ mi-l educi, cǎ eu sunt la birou pânǎ la 6”. Nimic mai fals, la educația copilului trebuie sǎ participe în primul rând pǎrintele, care sǎ îl îndrume și sǎ fie în permanențǎ atent la nevoile lui iar pe temelia pe care o zidește acesta, profesorul sǎ poatǎ lucra în continuare. Profesorul nu poate realiza munca pǎrintelui, el doar transmite informații, asistǎ la aplicarea lor, îndrumǎ și supravegheazǎ progresul.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Cred ca baza ar trebui sa fie un parteneriat real scoala-parinte, in care da, parintele sa fie implicat si atent, insa nu unul in care parintele suplineste profesorul, si in care profesorul nu asteapta ca dragostea de carte sa ii fie daruita copilului exclusiv in familie.
Cu alte cuvinte, nici parintele nu are dreptul sa spuna ti l-am trimis prost, fa-mi-l destept, nici scoala nu are dreptul sa spuna prost mi l-ai trimis, prost a ramas.
Cat despre partea a doua a intrebarii, pentru ca joc in deplasare de 15 ani, imi permit sa va raspund ca unii parinti nu isi permit sa isi ia copiii cu ei. Am prieteni din copilarie de ambele parti ale BAC-ului. 100% dintre cei plecati dupa ce au terminat educatia tertiara bine, si-au luat copii cu ei si, si-au stramutat viata cu totul. 90% dintre cei care au plecat cu 10 clase la bord isi lasa copiii acasa, pentru ca nu pot sa ii ia cu ei, din punct de vedere financiar.
Nu inseamna ca ultima categorie nu isi iubeste copiii, dar un copil te leaga de loc. Ori daca tu iti faci banii muncind in Germania primavara, in Spania vara, din nou in Germania toamna, si tragi de tine in conditii mizere ca sa trimiti 80% din banii pe care ii castigi 'acasa'...nu prea poti sa iti iei copilul cu tine.
Ceea ce e trist e ca desi problema e veche, nimeni nu pare capabil sa o analizeze si sa caute o solutie care sa o atace de la radacina, ci se fac doar reforme inutile si se cauta scuze pentru rezultatele slabe.
Majoritatea sistemelor lasă critica literară pentru facultate sau pentru module opţionale. Un cititor amator - cum suntem toţi - ar trebui să meargă pe lectură şi scriere creativă, nu pe critică literară.
Sistemele europene pe asta merg, pe jocuri de rol, pe lectură, pe scriere creativă.
Haideţi să fim serioşi, majoritatea nu citeam Baltagul sau Ion. Citeam comentariile. În rest ne pierdeam vremea cu Jules Vernes, Karl May, Arthur Conan Doyle sau chiar Haralamb Zincă.
Povestea asta cu comenatriile kilometrice pe teme de literatură e un basm pentru creduli. Am luat 10 la proba aia stupidă, dar mai ţin minte ceva? Evident că nu. O pierdere de vreme totală. A, dacă e cineva pasionat de literatură, atunci critica îi foloseşte, dar ca cititor obişnuit n-ai nevoie de întretăierea metatextuală epico-lirică a textului metatextuat. Şcoala ar trebui să pună la dispoziţie un modul de critică literară OPŢIONAL, unde să mesteci comentarii după pofta inimii. În rest cultivarea gustului pentru lectură, jocuri de rol etc.
"Haideţi să fim serioşi, majoritatea nu citeam Baltagul sau Ion." - de unde rezulta asta?
Putini avem in obisnuinta ca un copil invata pe langa parinte si ajuta sa il punem sa stearga pe jos cu noi alaturi, sa spele castravetii impreuna cu mama, sa vina la piata saptamanal cu parintii cu lista de ingrediente in mana, ca un copil de 5-8 ani in bucatarie poate ajuta si mai ales invata prin imitatie principii de baza de gatit si nutritie, ca la 10 ani copiii pot sa isi pregateasca singuri o masa simpla si nutritiva, ca dragostea de citit o capata cititnd seara de seara alaturi de parinte si nu pedepsit in camera lui sa citeasca la norma etc.