Cum am „antrenat” un adolescent care ura „să tocească” la română pentru bac

Foto: Guliver Getty Images

- Dacă ar fi un concurs „la pierdut timpul” aș ieși învingător!...

Vorbele de mai sus le-am auzit de la un tânăr, aflat în fața examenelor de bacalaureat, care nu se putea mobiliza să studieze, pentru că nu găsea destulă energie, motivație și resurse interioare, iar strategia amânării funcționa perfect la el. În plus, evident, cu cât amâna mai mult, cu atât se simțea mai vinovat și mai presat de timp. 

Mergând mai departe, stima de sine nu era „hrănită” decât de viciul pierderii timpului, a amânării și a intenției „că de mâine m-apuc serios de învățat”. Iar mâinele devenea un astăzi deja pierdut. Iar stima de sine scădea și se rătăcea și ea...

A pierde timpul și a amâna sunt două mari vicii de care ne lăsăm înșelați în fața proiectelor pe care vrem să le realizăm. De aceea, atunci când cineva îmi spune „de mâine mă apuc de...” eu întreb „de ce nu de acum?”. Invariabil, argumentele îmi sunt servite rapid, după câteva secunde de uimire și reflecție și zâmbetul de pe față îmi transmite: „M-ai prins. Știu ce vrei să faci, doar că încă nu pot sau nu vreau... nu acum.”

Sună cunoscut acest scenariu? Învingător al timpului pierdut s-a întâmplat să mă simt, uneori, și eu și poate ai fost și tu vreodată, dar ce ne facem când acest concurs e parte mai mereu din viața noastră? Care e atitudinea noastră în fața proiectelor, a examenelor sau a dorințelor care ne cheamă să ne mobilizăm și să lucrăm?... Cu înțelegerea aceasta am pășit la drum alături de tinerii cu care am lucrat în pregătirea lor pentru bac.

Așadar, în urmă cu cinci ani l-am însoțit într-un proces de coaching pe primul meu client în pregătirea pentru bac. Un tânăr care era la profil real, foarte bun la informatică, care se simțea istovit de oboseala amânării și a „lipsei de chef” de a învăța. 

Nu găsea resursele și motivele pentru care ar „toci la română” și nici nu vedea cum ar putea să scape „basma curată” din situația asta în condițiile în care voia să dea la facultate. Am lucrat cu el intens în luna premergătoare bacului și am descoperit un tânăr inteligent, care dorea să găsească un motiv pentru care ar merita să își investească efortul de a învăța la o materie care îi displăcea total, al cărei sens nu îl vedea și de care se mai simțea și constrâns, așa că asta nu îl ajuta deloc să ajungă acolo unde își dorea (la facultate) și erau suficiente argumente ca să „urască” materia, respectiv, româna în cazul său. 

În calitate de coach și terapeut, mi-am dat seama că tânărul meu client nu era deloc prost, ci doar se confrunta cu o problemă de atitudine și lipsă de motivație de a studia pentru bac. Avea nevoie să găsească un sens în efortul care i se cerea ca să îl depună pentru bac și, de ce nu, de a se conecta cu o epocă deja trecută, cum era cea în care au trăit scriitorii și poeții români. I se părea inutil să mai învețe despre cineva care nu mai era acum în viață, cu atât mai mult să „tocească” niște comentarii de al căror adevăr se îndoia. L-am înțeles perfect, deși eu am iubit româna, dar știam că nu era destul să îl înțeleg. Mi-am zis atunci că un pas ajutător în proces ar fi să-i stimulez curiozitatea față de alte timpuri, de a-i deschide apetitul pentru a dobândi noi cunoștințe și de a explora noi orizonturi culturale. Știam că am nevoie să îl conectez pe clientul meu cu acea perioadă, să îi stârnesc curiozitatea de a afla mai mult...

Resursă a fost din nou creativitatea pe care o folosesc mult în munca mea. Mi-am lăsat, așadar, creativitatea să curgă și am creat niște exerciții vizuale în timpul unei sesiuni în aer liber, în plimbare prin parcul central, în care ne-am întâlnit cu magicul „ca și cum” și ne-am imaginat contexte, de genul: „Cum ar fi dacă acum prin parc ne-am întâlni cu Lucian Blaga? Dar cu Bacovia? Ce zici de Eminescu?... Ce viață crezi că au dus ei, care au fost bucuriile lor, dar frământările lor? Ce aspirații aveau? Ce ai vrea să știi despre ei? Ce i-ai întreba?...” Am luat pe rând fiecare autor și am găsit astfel prima ușă pe care am pășit împreună cu adolescentul meu în lumea literaturii române. Mi-am dat seama că el avea nevoie de o conectare cu autorii români, că era nevoie să fie stimulat să gândească, să își imagineze o conexiune cu un om și să se exprime. 

De acolo a intrat în cantonamentul de pregătire pentru bac. Am putut apoi să explorăm și alte aspecte ce țineau de dinamica lumii sale interioare și să descoperim ce hoți de timp avea? Ce aspirații avea? Cum se vedea peste 5 ani, dar peste 10 sau 20 de ani? Pe ce talente și pe ce resurse interioare se baza în demersul său? Ce îl împiedica să ajungă la destinație și ce era dispus să facă în acest sens etc.? 

„Dacă acum eu mai stau trei ore cu prietenii pe facebook, de exemplu, e un timp pe care nu îl mai primesc înapoi, iar aceste ore le-am lăsat să plece definitiv din viața mea. Cum mă simt la final de zi când știu asta? Sunt mulțumit cu decizia mea sau aș fi vrut să fac de fapt altceva?”

Odată clarificate aceste lucruri, blocajul de la care am pornit „refuz să tocesc la română” a devenit „pot să descopăr cum pot să fac și asta, e o provocare”, iar pentru mine, ca specialist, era important să exersăm și creșterea toleranței la frustrare. De ce? Pentru că adesea, noi, oamenii, amânăm să ne implicăm în proiectele care ne cer o investiție mai mare de timp dacă recompensa vine prea târziu așa că ne ne folosim ușor timpul și energia în acțiuni efemere care ne aduc satisfacții imediate. Nu am fost uimită să constat că și în cazul acesta, timpul era dedicat activităților generatoare de confort imediat (ieșiri cu prietenii, conversații pe facebook, vizionarea de seriale) și nu celui necesar învățării.

Astfel, în ecuație a apărut și importanța responsabilității proprii în fața deciziilor și alegerilor personale, știind că pentru anumite lucruri ca să le obținem, muncim și transpirăm. Dar și satisfacția e pe măsură. Și e nevoie și de această conștientizare. În plus, e fantastic când vine timpul să culegem roadele timpului si efortului investit pentru că facultatea aleasă să fie cea dorită și nu ce a mai rămas liber pe piață, în cazul clientului meu.

După această experiență terminată cu succes în care tânărul a luat la bacaluareat media 8.70, am simțit gustul victoriei alături de el (asta în condițiile în care risca să nu intre în bac datorită unui conflict deschis cu profesoara de română care îl ținea în suspans cu media 4.50). Azi, el este un team lider într-o firmă de IT, așa cum și-a dorit.

Anul trecut, am fost solicitată pentru altă pregătire pe ultima sută de metri pentru bac. Am reluat procesul, l-am individualizat și din nou am reușit cu clientul meu să ne bucurăm de roadele unui examen luat cu 8.30 în condițiile în care povestea se repeta pentru că refuza și el să „tocească”... la română. Mi-a devenit clar că pentru aceste generații de tineri nu mai este de actualitate modul de învățare cu care era obișnuită generația mea de acum peste 20 de ani, că ei doresc mai mult ca oricând să găsească un sens în ceea ce fac, că sunt chiar atenți unde își dau timpul și că vor să simtă că alegerile și deciziile le aparțin. Așa că una din modalitățile cu care am încheiat o sesiune în care am lucrat pe „hoții de timp” a fost: „Dacă acum eu mai stau trei ore cu prietenii pe facebook, de exemplu, e un timp pe care nu îl mai primesc înapoi, iar aceste ore le-am lăsat să plece definitiv din viața mea. Cum mă simt la final de zi când știu asta? Sunt mulțumit cu decizia mea sau aș fi vrut să fac de fapt altceva? Și-atunci, ce aleg să fac acum pentru mine și pentru binele meu?...”

Inspirată de aceste experiențe, m-am hotărât să susțin tinerii aflați în fața bacului cu un antrenament mental și emoțional. Demersul pe care îl fac în procesul de coaching cu ei este axat pe lucrul cu starea lor interioară, pe a-i ajuta să se poziționeze cu o nouă atitudine în fața acestui examen, de a-i antrena să facă față emoțiilor inerente examenelor, precum și abilitatea de a prioritiza activitățile și acțiunile lor. Devine un proces care îi călăuzește spre un nou prag de maturitate în care ei se întâlnesc cu ei înșiși, cu puterea, cu dorința și cu resursele lor pentru că acestea le dau aripi să se avânte spre noi culmi în devenirea lor.

La începutul procesului le-am zis tinerilor: „Intrăm într-un cantonament asemenea sportivilor de performanță. Durează doar o lună, dar la finele lunii e important ca atunci când te privești în oglindă să ai motive să îți zâmbești și să fii mulțumit de tine. Ce zici, ești de acord?”.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp