Darul pianistului Bogdan Vaida pentru țara din care a plecat

L-am descoperit pe Bogdan Vaida acum câțiva ani în timpul turneului Classic Unlimited, un proiect dedicat promovării muzicii clasice în spații neconvenționale. Timp de mai bine de o lună, Bogdan a transformat tipografiile, minele de cărbuni, galeriile de artă, saloanele medicale și fabricile în veritabile săli de concert, din dorința mărturisită de a aduce muzica clasică mai aproape de public.

Prietenul și colaboratorul nostru Dragoș Bâscă i-a luat un interviu lui Bogdan, în care l-a descusut și a aflat mai multe despre pasiunea lui pentru muzică și nu numai. 

Dragoș Bâscă: Bogdan Vaida, în câte feluri te poți gândi tu la muzică? 

Bogdan Vaida: În multe feluri, iar majoritatea sunt legate de viața mea de zi cu zi și se raportează deopotrivă la succesele și eșecurile pe care le am. Petrec mult timp în fața pianului, motiv pentru care multe lucruri se leagă pentru mine în jurul muzicii, atât profesionale, cât și personale. Pentru compozitori, care sunt adevărații protagoniști ai concertelor, muzica este o modalitate de exprimare a unor idei. Mai mult, muzica înnobilează aceste idei, transformându-le într-un act artistic. Prin ceea ce cânt, eu încerc întotdeauna să sugerez idei, să fac analogii.

Ce simți când asculți un pianist de jazz care improvizează? Cum se raportează cineva care cântă muzică clasică la improvizație?

Îmi place mult improvizația. Ca o rezoluție personală, eu chiar mi-am propus să studiez jazz pe viitor. Am ascultat în ultimul timp niște pianiști de jazz care nu sunt absolut deloc inferiori pianiștilor de muzică clasică. Improvizația a devenit în timp ceva specific jazzului, dar ea nu a început și cu siguranță nu se va termina odată cu jazzul. Spre exemplu, în perioada barocă, improvizația era la ordinea zilei. Mai demult, eu am avut de cântat la un examen Fantezia Cromatică și Fuga de J.S. Bach, care conține o parte unde îți sunt date acordurile și tu trebuie să faci improvizație. A fost ceva interesant care mi-a plăcut. Însă muzicienii de clasică se confruntă mai puțin cu improvizația. Piesele de muzică clasică sunt de mai mari dimensiuni, cu o idee arhitecturală, cu puncte culminante, unde improvizația are rareori loc. Ce îmi place mie la pianiștii de jazz este că se vede la ei o deschidere mai mare și o lejeritate în interpretare, lucru care ar putea inspira muzicienii de factură clasică.

Cu siguranță ai avut cel puțin un moment în care ai simțit ca s-a întâmplat ceva magic sub degetele tale, așa că aș vrea să știu care a fost cel mai intens moment pe care l-ai trăit ca muzician?

Nu a fost doar un astfel de moment. Muzica e plină de magie și ține de fiecare din noi în parte să reușim să simțim astfel de momente. Probabil contează mult și cum stai în plan personal. Însă aceste momente intense sunt scopul pentru care am devenit muzician. Și aleg să fac asta zi de zi: studiu, repetiții, concerte, tocmai ca să pot avea parte de cât mai multe momente de acest fel.

Ești clujean, dar trăiești în Freiburg. Ce te-a determinat să pleci în Germania și cum funcționează piața de muzică clasică acolo? Ce ai câștigat plecând? Ce ai pierdut?

Am plecat în Germania în timp ce eram student în anul II la Academia de Muzică din Cluj. Și adevărul este că îmi mergea destul de bine atunci. Aveam două profesoare (una din liceu, cealaltă din facultate) cu care mă înțelegeam foarte bine. Pe atunci, toată lumea aplica la burse, la concursuri, la orice găseai. Era ceva normal. Eu am aplicat atunci la o bursă, pe care am primit-o. Inițial nu am vrut să plec, însă profesoara mea din Academie m-a sfătuit să nu o refuz, zicând că vor apărea astfel noi oportunități. La sfatul ei am ales să plec.

Piața muzicală din Germania e una comparabilă cu cea din România, în sensul că muzica clasică nu e într-o perioadă grozavă. În Freiburg vin deseori celebrități din muzica clasică și se organizează des concerte, însă biletele sunt foarte scumpe, iar publicul este în vârstă. Aici muzica clasică e percepută ca ceva elitist, un cerc închis, în care nu are acces oricine. Iar această percepție asupra muzicii clasice este una din inspirațiile pentru care am pornit proiectul Classic Unlimited (în Germania, el se numește Klassik Mittendrin, care înseamnă „muzica clasică în mijlocul nostru”).

Legat de publicul din România, mă bucur că vin mulți tineri. Și îmi place că la concerte vezi oameni din toate păturile sociale. Oamenii în România au, în general, un minimum de cultură muzicală și o deschidere mai mare să descopere lucruri noi.

Legat de ce am câștigat plecând, pot spune că în Germania am găsit alte condiții de învățare, de studiu, am avut acces mai facil la mari artiști și am cunoscut foarte mulți oameni care m-au influențat, atât pe plan profesional, cât și pe plan personal. Freiburg e un oraș multicultural, cu oameni care vin din toată lumea și e interesant să cunoști caractere și culturi diferite. De asemenea, am învățat o nouă limbă.

Însă, dacă e să vorbim de ce am pierdut, cred că mai multe decât mi-am închipuit înainte să plec. O pierdere mai evidentă este contactul zilnic cu familia și prietenii, lucru care a fost foarte greu pentru mine, mai ales la început. În același timp am pierdut interacțiunea de zi cu zi cu cele două profesoare pe care le-am menționat și anterior, doamna Vera Negreanu și doamna Ninuca Pop. Cele două înseamnă foarte mult pentru mine și s-au dovedit de neînlocuit.

La ce pianist te uiți cu admirație și de ce?

Sunt mulți pianiști pe care îi admir și mai ales compozitori, fiindcă ei sunt cei ce reușesc să-și transpună gândurile în muzică. Pianiștii sunt interpreți ai acestor mesaje.

Admir muzicienii mai în vârstă pentru că au un fel aparte de a cânta, o simplitate, o eficiență foarte greu de imitat. Asta se datorează probabil faptului că ei nu mai au nevoia de afirmare sau ceva de dovedit și reușesc să prezinte muzica simplu și autentic. Dintre cei pe care i-am ascultat în ultima vreme, mi-au plăcut foarte mult Radu Lupu și Krystian Zimmerman. De asemenea, îmi plac foarte mult și alți instrumentiști, dar și dirijorii. Am participat, de altfel, la cursuri de măiestrie pentru dirijori în calitate de spectator.

Știu că ești pasionat de motociclete. Ce îți oferă motorul și nu îți oferă muzica? 

Pasiunea pentru motociclete nu e menită să umple vreun gol lăsat de muzică. Îmi place să merg cu motorul pur și simplu. Însă merg cu motocicleta de patru ani deja, timp în care am descoperit ceva foarte interesant: daci ai două pasiuni, poți transpune principii și învățăminte de la una la cealaltă. Aceste pasiuni îmi permit să fac analogii între ele. Aș zice chiar că motocicleta și pianul sunt complementare. Și am avut mai multe situații în care prin analogii cu mersul cu motocicleta, am reușit să simplific niște practici în muzică.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp