Sari la continut

Protecția datelor cu caracter personal

Din 25 mai Republica.ro aplică noua politică de protecție a datelor cu caracter personal și modificările propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 (GDPR). Prin continuarea navigării pe platforma noastră confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

INTERVIU. Pianistul Florian Mitrea, debut discografic la Londra: „Sunt sfătuit să nu-mi lansez CD-ul în România, că e scump și nu interesează. Nu voi abandona”

Florian Mitrea

„Mă consider extrem de norocos că sunt român, că am crescut într-o țară care încă se bucură de învățământ muzical de stat și sunt pe deplin conștient că datorez totul profesorilor care m-au format. Trebuie să dau înapoi, cred în talentul românesc. Dar când vin acasă însă mă lovesc de o încăpățânare locală pe care nu reușesc să o depășesc. Profesorii de-aici cred că elevii români nu se pot compara cu alții, eu sunt sfătuit să nu-mi lansez CD-ul în România, că e scump și nu interesează. Nu voi abandona, sunt un fericit dublu-cetățean, și îmi doresc să rămân astfel și din perspectivă muzicală. În România mă voi întoarce mereu”. (Florian Mitrea, pianist)

„Oustanding, Florian, plays Mozart extremely beautifully”, a spus despre Florian Mitrea nimeni alta decât inegalabila Martha Argerich, ascultându-l în concursul internațional de pian de la Hamamatsu, Japonia, din al cărui juriu făcea parte. Ceea ce nu e deloc puțin! E născut în anul fatidic al lui decembrie 1989, are 28 de ani, și e stabilit în Anglia din 2008, cu o bursă de studii la Royal Academy of Music in London, unde a abosolvit First Class Honours la clasa profesoarei Diana Kettler, o pianistă pe care am văzut-o la Festivalul Sonoro. În țară a studiat cu Flavia Moldovan și Gabriela Enășescu, ca elev al Școlii de Muzică Nr.1 și al Liceului ”George Enescu” din București. Are cronici bune și foarte bune la concertele din Anglia, dar și la cele de pe continent. A mai concertat și în Japonia, Coreea de Sud sau Statele Unite. Și desigur, în România, cel mai recent în două concerte de Mozart în stagiunea 2016, cu Filarmonica și Friederich Pfeiffer și Orchestra de Cameră Radio sub bagheta lui Gabriel Bebeșelea. A făcut multă muzică de cameră, inclusiv la Sonoro, a înființat un Mitrea Piano Quartet și un Trio Cardinale și face în continuare, câștigând anul trecut premiul I la Suzana Szörenyi International Duo Competition, concurs inițiat de UNMB alături de Alexandra Văduva, și ea elevă a Dianei Ketler la Londra. E harnic și foarte ocupat, așa cum trebuie să fie orice muzician, în țară sau în afară. Burse, stagii, masterclasses, multe, foarte multe premii. Și își face timp și pentru alții, proiectul Hoinar, un îndrăzneț festival/concurs/atelier destinat tinerilor pianiști din România ar merita un interviu separat. 

Îmi amintesc că în 2014 am urmărit live online Concursul Internațional ARD Munchen, acolo unde Florian a fost emoționant în Concertul 23 de Mozart , obținând premiul III și premiul pentru cea mai bună interpretare a unei lucrări mozartiene. De atunci au urmat peste tot premii la Lagny-sur-Marne (Franţa), Premio Città di Imola (Italia), Santa Cecilia (Portugalia), Hamamatsu (Japonia), cele mai recente la Scottish International Piano Competition și International Music Competition Harbin (China) și prestigiosul Royal Overseas League chiar foarte recent, în martie 2018. Biografia completă e de găsit aici. Florian este artist al Kirckman Concert Society în Londra pentru stagiunea 2018-2019 și studiază în prezent cu Boris Petrușanski la Accademia Pianistica din Imola, Italia și este din 2016 Kawai Global Artist, celebrul brand susținându-i și înregistrarea albumului de debut.  

Mi-a plăcut mult ideea lui Florian pentru Following the River: Music along the Danube. Ați văzut cu siguranță imaginile cu Dunărea de-a lungul Europei, ilustrație la An der schönen, blauen Donau în concertele de anul nou de la Viena: cam asta ar fi viziunea foarte plastică și personală a pianistului român, doar că sonoritățile scenariului său sunt plasate preponderant de la Baziaș înspre litoralul Mării Negre, nu Dunărea albastră și valsantă a lui Strauss, ci una mai tulbure și mai învolburată, cea românească. Un traseu subiectiv și nostalgic, jalonat de reperele unui areal creator în mare parte uitat și abandonat în zilele noastre: Sigismund Toduță și Paul Constantinescu. Adică, acasă, România, țara pe care Florian Mitrea o vede în continuare superbă, deși e o țară în care nu există o casă de discuri pentru el și cei asemenea lui sau vreo preocupare pentru viitorul muzicienilor tineri. Călătoria subiectivă pe care o propune ascultătorilor acestui disc e așa cum spune chiar el, la fel de tumultoasă ca Dunărea, apă vioară din versurile populare. Ca viața însăși. Apărut la Acousence Classics pe 5 ianuarie 2018 albumul de debut al lui Florian Mitrea e o confruntare între rațiune și nostalgie, din care câștigă muzică, în special cea românească. Și un pariu câștigat de un pianist despre care vom mai auzi multe.

Albumul debutează cu Șase dansuri în ritm bulgar din Microcosmos Sz 107 de Béla Bartók, sonorități stranii și totodată familiare, care te cantonează în arealul arhaic dunărean. Seva lor profundă se trage dintr-un fond vechi, mult mai vechi decât locul comun în care le situează urechea modern. Polimodalismul lor te trimite automat în mixajul etnic al variilor etnii care locuiesc la gurile Dunării. Combinațiile asimetrice de măsuri simple binare și ternare și sonoritățile modale ale acestor bijuterii miniaturale capătă valențe de incantație în interpretarea pianistului român, o simplitate vrăjită în tempo-urile așezate calin și frenetic energetice în cele allegro. Parfumul modal vibrează cu ritm sub degetele pianistului: acolo, în subtext, e muzica Deltei, așa cum Florian și-o amintește din cele mai frumoase amintiri, cele ale copilăriei.

Urmează o prelucrare a unuia dintre cele mai originale cântece de stea românești, Doamne Iisuse Hristoase, tema pe care Sigismund Toduță a utilizat-o în tratarea din Passacaglia: 12 variațiuni pe un colind românesc scrisă în 1941. Născut în 1908 la Simeria și mort la Cluj în 1991, Toduță un compozitor pe deplin și nedrept uitat astăzi a fost un îndrăgostit de baroc și de folclorul românesc, având deseori de-a face cu vajnicii corifei ai marxism-leninismului (ediției 1957 a Passacagliei i-a fost cenzurată trimiterea religioasă din titlu). Interpretarea lui Florian Mitrea la acest omagiu bachian pornit de la înduioșătoarea temă cu origini popular-bizantine e una admirabilă: tandrețea temei în unison - cântecul de stea cules și publicat de George Breazul în 1935 și armonizat de Gheorghe Cucu în versiunea corală care se cântă azi - e urmată de progresia fin nuanțată de tânărul interpret a celor 12 strofe de colind din geometria construcției variaționale. Mitrea cântă exceptional, cu pasiune și vervă, atmosfera misterioasă de început de lume se transformă treptat, iar pianistul gestionează cu virtuozitate matură texturile contrapunctice ale conturului melodic descendent, caracteristic melodiilor populare românești, cu armonii cromatice și un dificil ritm giusto-silabic, până la apoteoza ultimei variațiuni, căreia interpretul îi conferă sonorități maiestuoase de clopot, în acorduri fluide ca de orgă.

Surprinzătorea Melodie ungară în si minor cu număr de catalog D 817 e scrisă de Franz Schubert în 1824, ca urmare a unor scurte sejururi estivale la Zselis, acolo unde a auzit diverse teme din zonă, ca profesor al celor două fiice ale contelui Esterhazy. E practic un moment muzical de salon, a cărui temă marele compozitor vienez o va folosi și în următorul număr de opus, Divertisment á la hongroise, cu trimitere instantanee la dansurile pe care Brahms le va publica 45 de ani mai târziu. Dar Florian Mitrea e aproape un poet : versiunea lui are mai mult decât nostalgie, are dor - nu știu dacă maghiarii au în limba lor acest cuvânt, dar interpretarea fremătătoare a pianistului român însuflețește această miniatură aproape banală și o transformă într-o bijuterie, cu o sensibilitate fragilă și delicată. N-am mai simțit demult sensul lui ”a cânta cu dor!”

Variațiuni pe un cântec popular românesc de Paul Constantinescu, un alt mare compozitor român îndrăgostit de folclor și muzica bizantină, complet neglijat astăzi, e o surpriză extraordinară de pe acest disc: interpretarea nu înseamnă doar virtuozitate și ”skilluri” tehnice, calități pe care Florian Mitrea le are pe deplin, ci și arta de a transforma liniștea în profunzime. Tema delicată a ”cântecului” e melodia populară la Uite neica trece dealul, în care o tânără fată își pune temerile pentru iubitul care pleacă de lângă ea. Superbul lirisim al temei devine pe rând grijă, anxietate, speranță și nostalgie, prin interpretarea de o tandră frumusețe a pianistului român, care știe să transmită simplu și nesosfisticat toate aceste stări, indiferent de gradul de complexitate al fiecărei variațiuni, cu explorări armonice neașteptate. Exquisite, în limba patriei sale adoptive.

Peisajul se schimbă brusc, chiar dacă autorul e același: cu Toccata. Joc dobrogean suntem în plină apoteoză ritmică a geamparalei ca omagiu adus dionisacului folcloric dobrogean de Paul Constantinescu. Florian Mitrea cântă cu draci – da, chiar ăsta e cuvântul - iar pianul japonez se transformă înr-un țambal încins de tehnica sa uluitoare. Se succed rapid aluzii de horă bine temperată, acorduri de rag-time, și un intermezzo doinit parlando în chiar mijlocul expunerii, după care geamparalele șchioape asimetric sunt reluate, și mai îndrăcit. E momentul în care realizezi că virtuozitate tehnică e a lui Florian e briliantă. Nu degeaba e pe acest disc, lucrarea a fost piesă impusă la secțiunea pian a primei ediții a Concursului Internațional ”George Enescu”. În plus, Toccata. Joc dobrogean a fost dedicată de Paul Constantinescu marelui pianist român Valentin Gheorghiu, care luna aceasta, pe 21 martie, a împlinit 90 de ani. 

Rapsodia ungară nr. 5 de Franz Liszt, subintitulată "Héroïde-élégiaque", exploatează un alt filon folcloric. Capacitatea de înțelegere a materialului elaborat de marele muzician maghiar îl avantajează din start pe tânărul interpret. Listz e un magistru al transgresărilor tematice. El poate face din orice, de la teme ”gipsy” și etnice la melancolie și durere - subtitlul elegiac îi aparține chiar compozitorului – un prilej de narațiune epică descriptivă. Florian cântă interiorizat, fără a cădea în capcana pateticului cum deseori se întâmplă celor care abordează acest opus. În versiunea tânărului român suntem într-o developare aproape cinematografică a unor amintiri dureroase, transformate în sofisticat lamento lisztian.

Următoarea lucrare de pe disc e un alt centru de greutate al albumului de debut semnat de pianistul român, care îi permite să-și pună în valoare pe deplin întreaga gamă de resurse interpretative: Suita de cântece și dansuri, a doua lucrare de Sigismund Toduță din acest album, e fără îndoială și una dintre cele mai complexe, ca scriitură și ethos, în ciuda duratelor esențializate. Universul rural al folclorului românesc își găsește din nou în tînărul interpret un traducător care știe să stilizeze perfect o sinteză remarcabilă: de la copilărie, cu inocența cântecelor de leagăn și a spiritului ludic, până la citarea unui fragment de colindă românească, a unui cântec de pahar sau a unui dans popular. E o implicare aproape personală în modul în care Florian Mitrea abordează fiecare din cele șase mișcări, reale esențe folclorice, topite în stilul personalizat al compozitorului român, despre care mi-a spus că pot fi comparate fără nici o problemă cu o capodoperă din aproximativ aceeași perioadă a lui Béla Bartók. Mă bucur că Sigismund Toduță are, în sfârșit, un asemenea avocat.

Cu Rondo a capriccio de Radu Paladi suntem din nou în aria virtuozității, una care nu părăsește nici acum inspirația folclorică, cu fugare episoade de un lirism aproape impresionist. Florian e cucerit de scânteietoare vervă a muzicii acestui prolific compozitor născut la Storojineț în 1927, un elev al Floricăi Musicescu devenit un concertist de success, fapt care se simte din plin în mai toată muzica sa. Pianistul se abandonează impecabil șarjelor și cascadelor virtuoze, pentru a deveni brusc emoționant în tușele grațioase ale unor plutitoare respiro. Muzica e încântătoare, iar bucuria cântului lui Florian Mitrea e aproape contagioasă. Pînă la urmă, chiar dacă muzica trimite la Debussy, Mendelssohn sau Prokofiev, Florian e fără îndoială, un mare mozartian!

Trackurile finale ale CD-ului sunt dedicate din nou lui Sigismund Toduță, Coral și Toccata. Aparținând etapei de maturitate a creației compozitorului român, cele două fragmente cu un limbaj modern și o expresivitate marcantă sunt o cadență concluzivă perfectă a acestui disc. Coralul, o trimitere profund religioasă la ectenia bizantină ”Doamne Miluiește”, capătă nuanțe hieratice în interpretarea lui Florian Mitrea, care proiectează peste sobrietatea monodică a temei bizantine o impetuoasă susținere acordică, ce amintește reverberațiile de orgă catolică. Pianistul român a înțeles demersul ecumenic al creatorului care a trăit în Ardeal, un mediu în care ortodocși, catolici și greco-catolici au conviețuit vreme de sute de ani, iar viața spirituală îngrădită de comunism tuturor confesiunilor. Toccata e din nou superbă metaforă a unității unei sacralități eclectice, în care genul baroc de scânteietoare virtuozitate e sublimat de toaca ortodoxă. Percuția staccato a lui Florian Mitrea e ireproșabilă în intro-ul strălucitor, pentru a cuceri culoare în transformările acordice cvasi-tonale și un lirism anxios în progresiile cromatice susținute cu o velocitate amețitoare. Nu am înțeles lipsa Preludiului, compozitorul gândindu-și lucrarea ca pe un triptic, dar ăsta nu e un reproș, doar e o nedumerire tehnică ce nu merită dezvoltată aici.

În concluzie, Following the River: Music along the Danube, albumul de debut al lui Florian Mitrea e o reușită și un câștig pentru muzica românească. Și dincolo de pariul personal, o promisiune, pentru viitorul artei interpretative românești, chiar dacă roadele ei se vor coace departe de țară.


Despre acest debut, despre România și relația lui cu locul în care a luat prima lecție de pian, despre planurile cu și pentru România natală, am stat de vorbă cu Florian Mitrea, într-un interviu online:

Florian Mitrea, de ce ”Music Along the Danube” pentru albumul tău de debut ?

Relația cu Dunărea este una specială, poate chiar obsesivă, și există de când mă știu. Sunt născut și crescut în București, dar datorită mamei sunt și jumătate tulcean. Am petrecut astfel mult timp în preajma Dunării, la gurile Deltei iarna și în mijlocul ei vara. Mi-a fost tărâm fertil pentru imaginația de copil. Îmi amintesc cum obișnuiam să arunc bețe în orice râu întâlneam – învățasem la școală că toate apele țării se varsă în Dunăre, și îmi doream să trimit acele bețe tocmai până în inima Deltei, la bunici. Mă fascina ideea fluviului ca o forță de unire, care strânge toate trăsăturile românilor de prin toate regiunile și le contopește într-o singură identitate – Delta. Asemenea bețelor mele, adesea m-am întrebat oare câte povești și cântece a ascultat și a purtat mai departe Dunărea în istoria ei milenară, câți oameni au venit la malurile ei și și-au plâns dorurile. Cu alte cuvinte, cât folclor muzical-poetic a adunat Dunărea în tot acest timp? În această incursiune, nu Dunărea cea albastră a lui Strauss m-a interesat. Cunosc mult mai bine Dunărea mâloasă, tulbure, care se învolburează pe brațele mari, care mângâie cu sfială mlaștinile Deltei și care se cufundă într-o liniște de mormânt în ghioluri. Mi-e imposibil să descriu în cuvinte sentimentul pe care ți-l provoacă o noapte petrecută în inima Deltei, cu ancora aruncată în mijlocul unui canal, ascultând pulsul naturii. Este sentimentul care mi-a dat inspirația pentru tematica discului.

Ești un romantic? Unul patriot ?

Romantic? Absolut. Patriot? Da, și o spun fără rușine, cu o singură clarificare – mărturisesc că sunt de acord cu unul din gânditorii noștri care a făcut o distincție clară între patriotism și naționalism (de fapt, dacă îmi amintesc corect, a condamnat naționalismul ca fiind cea mai proastă formă de patriotism). Sunt patriot, nu naționalist.

Nume ca Toduță și Constantinescu sunt puțin cunoscute chiar și acasă, dar mai ales unui meloman străin de România. Iar tu tu ești stabilit în Anglia încă din 2008.

Am încercat acest repertoriu de multe ori în public, și deși la început organizatorii de concert pot fi ușor sceptici, de fiecare dată am avut succes fără greș – în Anglia, în Olanda, în Germania... ajungând uneori să mă întreb dacă nu cumva e mai riscant să cânți muzică românească în România, mai ales această muzică românească de secol XX cu puternic iz folcloric. Poate există un soi de plictiseală, de blazare, a publicului românesc, dar pentru publicul din afară, este un repertoriu extrem de „exotic” și atractiv. Există, și o spun cu mare tristețe, o oarecare respingere a acestei școli așa-zisă „națională” de compoziție din partea chiar a unor muzicieni și compozitori români actuali. Enescu a scăpat, dar ești cumva un-cool dacă îți plac Toduță și Constantinescu.

Dincolo de legăturile afective cu aceste partituri, știu că e destul de sensibil să apelezi la compozitori necunoscuți pentru un debut discografic. Discul tău e aproape 70% dedicat muzicii românești, o muzică cvasi-necunoscută. E o restituire în care mizezi pe originalitate?

Am vrut să propun o abordare mai personală și îmi asum riscul. Unele dintre aceste piese se învață în școală, copiii le cântă la olimpiadele naționale, dar abordarea este adeseori de elevi silitori. Or eu sunt complet convins că această muzică merită cântată cu toată convingerea, cu aceeași implicare emoțională cu care cânți un concert de Rachmaninov. Se poate cânta și pune în valoare cu un succes fantastic! Nu am planificat neapărat să imprim lucrări necunoscute. Mai degrabă aș spune că am vrut ca acest prim disc să fie alcătuit din muzică foarte aproape de fundamentul meu cultural, iar tematica aceasta a râului adunător de cultură populară, așa cum am povestit mai sus, este ceva care m-a pasionat de ani de zile. Am pus în ecuație și indignarea mea față de modul ușor ironic-respingător cu care această muzică este uneori privită, am adăugat și dorința de a oferi o imprimare de studio pentru unele lucrări pe nedrept neglijate, și așa m-am stabilit la acest repertoriu. A mai fost propus un CD integral Mozart, dar casa de discuri (din Germania) a fost deosebit de entuziasmată de primul program.

Să vorbim, pe scurt, despre fiecare lucrare din programul discului: dansurile bulgare din Microsmos-ul lui Bartok

Bartók este unul din compozitorii care au pus folclorul la rang de mare cinste. El însuși spunea că muzica folclorică devenise noua sa limbă maternă. Dansurile pe ritmuri bulgare sunt un amalgam de cultură est-europeană (și nu numai) – ritmurile sunt bulgărești, temele sunt însă originale și mai mult, autorul spune că sunt în caracter maghiar; despre al patrulea dans, Bartók spunea că este în întregime Gershwin, armonii și culoare în stil Gershwin, cu iz de cântec folcloric american. Astfel, suita aceasta devine pentru mine o metaforă a unei lumi ideale în care aș vrea să trăiesc – o lume în care să ne înțelegem și să trăim cu toții în armonie și pace, indiferent de unde venim și indiferent de unde vrem să ajungem, o lume în care aspirațiile personale să ne apropie în loc să ne înstrăineze, așa cum se întâmplă astăzi socio-politic mai peste tot în lume.

Sigismund Toduță, un mare ”uitat” astăzi..

Cu Toduță am început oarecum invers – primele lucrări pe care le-am învâțat au fost Coralul și Toccata, un Toduță „târziu”, un limbaj foarte modern, cvasi-atonal, însă de o expresivitate extrem de puternică. Am cântat Passacaglia în Anglia cu un succes cu totul fulminant (și nu, nu era de la cum am cântat eu, ci de la muzica extrem de convingătoare). Suita de cântece și dansuri, după părerea mea, este cel puțin la fel de reușită (din punct de vedere al compoziției) ca Dansurile românești de Bartok dar pe nedrept mult mai puțin cunoscută, iar pianistic vorbind nu se poate compara – este o lucrare pentru pian „completă”, exploatează gama timbrală a instrumentului și oferă satisfacții atât ție, ca pianist, cât și ascultătorilor. A fost o deosebită plăcere să o imprim.

Paul Constantinescu, un al doilea foarte important compozitor român, astăzi foarte de neglijat în stagiunile românești...

...e primul compozitor român pe care l-am studiat. Mi se pare unul dintre cei mai desăvârșiți compozitori pe care i-a avut România – un simț al melodiei, al armoniei cu totul original. Îmi amintesc că eram elev și m-am dus la Ateneu să ascult Filarmonica cântând Oratoriul bizantin de Paști de Constantinescu. Sala aproape goală, cred că un sfert sau mai puțin din locuri erau ocupate (revin la ideea că muzica românească e mai un-cool în România decât oriunde altundeva), însă ce am simțit în acea seară a fost ceva foarte rar – eram atât de afundat în construcția muzicală, încât m-am cutremurat la propriu la momentul în care Pilat întreabă „Cu acesta ce vreți să fac?” iar corul răspunde „Acesta să se răstignească!”. Momente asemănătoare am mai trăit de puține ori – Oppitz cântând Variațiunile Diabelli în cadrul Festivalului, Jucătorul de Prokofiev la Covent Garden, Petrushansky cântând Rachmaninov 4 pentru studenții lui la Imola ar fi câteva exemple.

Liszt și Rapsodia nr.5 De ce nr.5?

Am ajuns să cânt această Rapsodie de Liszt (și ea dintre cele mai puțin cunoscute) din pură întâmplare, poate nu doar o coincidență. Gazda la care am locuit în Londra cât am fost student a ținut neapărat să-mi dăruiască de ziua mea partitura Rapsodiei nr. 2, dar din neatenție a cumpărat din librărie nr. 5. A vrut să o ducă înapoi, dar am oprit-o, pentru că deja piesa mă cucerise

Un alt compozitor român, din păcate și el foarte puțin cântat astăzi, Radu Paladi.

Cu Radu Paladi am, dacă pot spune așa, și o legătură personală. Am cunoscut familia maestrului, am fost elev la școala de muzică condusă de nora maestrului, am fost coleg de școală și prieten apropiat cu nepoata sa, iar fiul lui Radu Paladi mi-a fost profesor de teorie. Componistic, Paladi mi se pare un talent rar întâlnit. Sunt convins că există mult studiu și lucru în spatele fiecărei lucrări, și totuși muzica lui curge atât de firesc, construiește emoții în cel mai natural mod cu putință. Îmi doresc să ajung să cânt Concertul de pian, poate cea mai desăvârșită lucrare a lui Radu Paladi. Singurul regret este că nu avem o lucrare de mari dimensiuni pentru pian solo, o sonată ar fi fost ceva deosebit!

Pe scurt, despre înregistrarea în sine. Unde ai înregistrat, cu ce pian?

Am imprimat la Krefeld, lângă Düsseldorf, pe un pian Shigeru Kawai EX pe care eu l-aș descrie așa cum descriu piloții Boeingul 777 – e un pian făcut pentru pianiști. Gama de piane Shigeru Kawai (SK) este la un cu totul alt nivel față de restul pianelor Kawai. Beneficiază de îngrijire din partea tehnicienilor Kawai pe care am avut șansa să-i cunosc la concursul internațional de la Hamamatsu. Sunt cu adevărat unici. Am învățat că filosofia Kawai presupune ca un tehnician să fie mult mai mult decât un acordor. Pentru ei, tehnicianul trebuie să știe muzică, pentru că într-un fel pregătești un pian pentru un recital Mozart și altfel pentru un concert de Prokofiev. Îmi amintesc cum m-au impresionat la un recital în Japonia, eram la repetiția generală, cântam, și tehnicianul vine deodată și mă roagă să mă ridic de la pian. A schimbat unghiul de poziționare a pianului față de sală și m-a invitat să încerc din nou. Am simțit imediat un alt fel de proiecție a sunetului, mult mai clară, mai profundă. L-am întrebat ce a făcut și mi-a explicat că așa cum eram așezat inițial, unghiul tavanului sălii în relație cu capacul pianului mă făcea să pierd armonice, și sunetul suna spart și sărăcăcios. Discul a fost imprimat sub același gen de îngrijire din partea unui Master Piano Artizan, așa cum sunt ei numiți de Kawai.

Cum a fost colaboarea cu echipa tehnică, ești mulțumit de sunet ?

Producătorul și maestrul de sunet au înțeles perfect atât repertoriul (deși necunoscut pentru ei inițial), cât și dificultățile mele de adaptare la prima imprimare de studio, și m-au susținut și învățat atât de eficient, încât am terminat imprimarea cu o jumătate de zi mai repede decât plănuisem. Spun dificultăți pentru că a durat ceva timp să mă adaptez la ce înseamnă a cânta pentru microfon.

Deci e o experiență sonoră diferită cea a unei sesiuni de înregistrări față de un concert live ?

Ca student, înveți că tot ce contează este sunetul în sală, or am învățat atunci că la o imprimare trebuie să te interesezi de cum te ascultă microfoanele, și să cânți pentru sunetul finit, care ajunge pe disc, nu pentru sunetul din studio. Mărturisesc că prima variantă a discului pe care am ascultat-o mi-a trezit îndoieli. Începusem să gândesc precum Celibidache – imprimările nu merită, nu rămâne nimic din ce faci live, se pierde prea mult din energie, nu ai control asupra muzicii. Încetul cu încetul am reușit să accept imprimarea, și ulterior chiar să mă satisfacă. A ajutat și faptul că am fost în permanentă comunicare cu producătorul care mi-a oferit diferite variante pentru fiecare lucrare. A trebuit să mă detașez de ce am simțit interior în timpul imprimării și să accept sunetul de pe disc ca o experiență nouă. E ciudat să te asculți din afară. Îmi amintește de Maggie Smith, una din actrițele mele preferate, care spune că pentru ea și oglinzile sunt o problemă!

Pentru final, să ne întoarcem la ”țara de vărsare a Dunării”. Ești un om implicat în viața cetății – muzicienii au deseori tentația poate îndreptățită a turnului de fildeș. Îți mai pasă de ea, acum că ești departe de România?

Încerc să stau conectat la viața țării pe cât posibil. Nu am fost niciodată adeptul turnului de fildeș. Când eram elev am fost membru activ al unei asociații culturale fondate de un prieten din copilărie, care acum, o spun cu mândrie, e parte cunoscută a societății civile din România. Dacă spun ARCEN ..

..da, bineînțeles..

..poate vă amintiți de tururile ghidate Cu bastonul din București la care am contribuit și eu cu anii în urmă, și care acum au devenit Catalog București, o inițiativă de a salva patrimoniul Bucureștiului și care la momentul actual implică Ordinul Arhitecților și încearcă să sensibilizeze atât publicul cât și autoritățile la cel mai înalt nivel.

Cum vezi România cum se vede viața muzicală de acasă? Îți place ce se întîmplă azi în țara ta? Îți sunt cunoscute sintagmele recente cu ”stat paralel”, haștagurile cu ”rezist” și protestele generate de actualitatea politică?

Am avut și noi la Londra haștagul nostru ne-oficial. Am fost printre aceia care în 2014 au stat la ambele tururi câte 7 ore la coadă la Ambasadă pentru a vota la prezidențiale. Actualul haștag rezist îmi trezește emoții mixte, dacă e să fiu complet sincer. În 2016 m-am trezit la 5 dimineața, am condus până în centrul Londrei, gândindu-mă că iar o să se facă ditamai coada, și o să dureze ore în șir, dar măcar să mă așez la coadă de la 7, să ajung să votez. Și a fost gol… goală strada, goală Ambasada, și un cogeamite golul în mine. Credeam că atunci, cu doi ani în urmă, se mișcase ceva, se pornise o mobilizare care era de neoprit. Pe tot parcursul zilei de vot, vorbeam cu cunoscuți și mă rugam de ei să se ducă să voteze că iar se umple țara de acel partid. Mi se răspundea cu „nu le am eu cu astea”, sau „o să votez, dacă ajung”, și asta din România, cu secții de votare la colțul străzii. Și nu s-au dus. Nu știu exact ce simt când îi văd acum în stradă, cu Rezist. Sigur că democrația se face și prin protest, dar principalul instrument este votul. Și ne-am bătut joc de el în 2016.

”Following the river” a fost lansat în ianuarie, va avea o lansare românească și dacă da, când ?

Mi-am dorit o lansare românească, am încercat la Uniunea Compozitorilor, sperând că este o chestiune de interes și pentru organizația lor, având în vedere o posibilă premiere discografică pentru unele lucrări. Am fost sfătuit să renunț chiar de direcțiune... Există în plan un posibil eveniment la Filarmonică pe care l-am discutat cu domnul director Dimitriu. Nu am încă o certitudine. Vor fi evenimente pentru promovarea discului în Regatul Unit, unul la Londra la Royal Overseas League, al cărui concurs de pian l-am câștigat de curând, și la Glasgow, în urma premiilor obținute la Scottish International Piano Competition.

Cum îți vezi viitorul, te vei întoarce în România?

În România mă voi întoarce mereu. Am fost onorat de invitațiile Filarmonicii George Enescu și a Orchestrei de Cameră Radio și sper ca aceste colaborări să fie reînnoite pe viitor. Hoinar va merge în continuare, voi continua să lupt deoarece cred în necesitatea acestui proiect și nu-mi place să renunț. Am fost foarte plăcut impresionat de participanții care au venit la cursuri și la ateliere. Sunt copii de mare capacitate care merită toată susținerea, iar faptul că s-au întors la ediția a-II-a mă motivează să merg mai departe. Sunt un fericit dublu-cetățean, și îmi doresc să rămân astfel și din punct de vedere muzical.

Mulțumesc, Florian Mitrea

Following the River: Music along the Danube, albumul de debut al pianistului Florian Mitrea poate fi comandat prin intermediul JPCAmazon or iTunes.

Urmăriți aici pe Florian Mitrea interpretând Concertul pentru pian nr.23 în La Major KV 488 de Wolfgang Amadeus Mozart la International Music Competition Harbin, China, 30 ianuarie 2018

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Catalina Sava, felicitari pentru toate articolele aparute in republica.ro. Bucuria aparitiilor Toduta cu Florian Mitrea este evidenta. Ma ocup de Fundatia Toduta Cluj, de mult timp. Ne-am bucura sa avem CD -ul cu Mitrea. Poate ne ajutati sa luam legatura cu el. Multumiri! Christos a inviat!
    • Like 0


Îți recomandăm

Nicolle Birta

- Maman, c'est du vrai chocolat? (mami, este ciocolată adevărată?). Întocmai ca în povești, băiețelul își lipise nasul roșu, înghețat de frig, de geamul vitrinei frumos decorate, cu prilejul Sărbătorilor de iarnă. - Mais bien sûr c'est du vrai chocolat, (desigur că este ciocolată adevărată), îi răspunsese mama.

Citește mai mult

Povestile Cristinei autografe

„Pe cerul albastru, într-o casă de nori mare și albă, trăiau șase norișori frați. Cinci dintre ei erau gri, iar unul era roz. Cei gri făceau mereu glume pe seama celui roz, pentru că era altfel. Nu numai că era roz, dar atunci când norișorii făceau ploaie, el nu putea să stoarcă nici măcar o picătură. Oricât de tare se străduia. Și toți norișorii râdeau de el...”

Citește mai mult

Eataly

„Am lucrat mulți ani pentru a alege mici furnizori excelenți din Sicilia, Sardinia, Calabria, din toate regiunile din Italia. Am reușit să conving furnizorii să producă mai mult, dar la același standard de calitate. Și să le scriu și spun povestea, să le creez noi ambalaje și tot programul tehnic pentru a face față birocrației. Acum avem 2.000 de furnizori, foarte, foarte mici”, spune Oscar Farinetti.

Citește mai mult