Acest articol a pornit de la intenția mea inițială de a scrie un material pentru o competiție de eseuri având ca temă „An opportunity for Europe?”. Pe măsură ce scriam, mi-am dat seama că tonul folosit de mine se îndepărta de miza organizatorilor de a identifica surse de creștere economică în UE și modalități, mecanisme, instituțíi care să o sprijine. Așa că am renunțat să mai „aplic” la această competiție; e drept și pentru că simțeam că materialul meu nu va fi avut nota academică așteptată, timpul fiind prea scurt pentru a documenta un „paper” în adevăratul sens al cuvântului (deși mi-aș fi dorit).
Motiv pentru care am continuat să scriu pe tonul inițial, început cu o provocare: chiar are Europa o oportunitate de creștere până în 2020? Dacă da, este și pregătită să o valorifice? Sau poate că întrebarea este: va mai avea Europa altă șansă dacă în următorii ani nu va propune un model de organizare și leadership apt să îi justifice ambițiile și să îi confirme promisiunile? Pentru că, dincolo de acordul formal în favoarea unei Europe unite, realitatea arată puțin diferit dacă ne uităm la tot tabloul: 2020 pare mai degrabă un termen limită.
Suntem după un Europe-quake: Brexit-ul nu poate fi trecut cu vederea când vine vorba de configurația viitoare a blocului european și calea către reluarea creșterii economice în următorii trei-patru ani. Cum nu pot fi trecute cu vederea situația din Turcia și ultimele atentate din cele două inimi ale Europei – Franța și Germania. Circumstanțele m-ar conduce de aceea mai degrabă către nevoia de a consolida o Uniune zgâlțâită în aceste zile. Iar efortul de consolidare ar putea începe cu revizitarea cauzelor unei provocări mai vechi: scepticismul. Euro-scepticismul. Inclusiv subsemnatul, mult mai tânăr și mai teribilist în 1999, mi-am intitulat dizertația de la master: „Euro, o monedă cu două fețe”. Ce-i drept, am tratat-o dintr-o perspectivă de management al riscurilor, deci, în final constructivă; dar, totuși… cu două fețe.
Umbra scepticismului persistă încă din zorii Comunității Europene, iar până în iunie 2016 umbra a rămas… în umbră: UE a mers, cu sârg și credință, către o construcție unică în istoria omenirii. Personal vreau să cred în viitorul Uniunii. Pentru România a fost și este un obiectiv benefic, dacă ne oprim doar la o serie de libertăți personale și economice și zone de învățare; și, sincer, e benefic și pentru că cineva stă cu ochii pe noi: apartenența la acest club ne (mai) disciplinează. Dincolo de beneficiile punctuale pentru o țară ca România, UE ne-a ținut pe toți ocupați cu un motiv extrem de valoros: cooperarea. De aceea, ca și în lucrarea „cu două fețe” de acum 17 ani (ce trece vremea!), încerc să mă uit la limitările și vulnerabilitățile Uniunii ca la niște puncte în care să proptim niște pârghii pentru revigorare.
Umbra euro-scepticismului a revenit în zbor cu această „lebădă neagră” – Brexit-ul – intrigă ce a schimbat simțitor scenariul poveștii europene. De aceea cred că înainte de a face lista cu ingredientele de creștere, ar trebui să vedem ce s-a modificat. Să acceptăm limitările modelului, să le recunoaștem, să ni le însușim. Recâștigarea sentimentului de încredere în interiorul granițelor bătrânului continent îmi pare o prioritate de departe mai legitimă. Atât între o parte dintre membrii săi, cât și în concept. Așadar, ce-ar fi să acceptăm, de exemplu, că în Europa coexistă astăzi trei grade de maturitate care se manifestă în rândul țărilor membre și că argumentul de jure „egali între egali” este forțat, chiar dacă e corect din punct de vedere politic. De facto, se aplică vechiul principiu: primus inter pares. Avem: grupul fondatorilor; grupul „mezaninilor” mediteraneeni; și blocul de Est. Ceea ce înseamnă că Europa se mișcă în cel puțin trei viteze.
O să spuneți: „da, știm!”. Ce încerc să transmit este că poate a venit vremea să acceptăm această realitate și formal, „normativ”: anumite principii, directive și programe comunitare nu sunt facil de adoptat de către toți, în același timp. Și asta dincolo de adoptarea monedei unice care e un „pârleaz” în sine spre convergență. Presupunând că momentan ne mișcăm în aceeași direcție, referendumul britanic a tras puțin frâna de mână. Frână care a lăsat urme pe asfalt: au aparut deja elemente de hazard moral în rândul țărilor membre, indiferent de „valul” care le-a adus aici și indiferent de momentul la care au spus „da” pentru a fi primite în selectul club.
Așadar, dacă ascultăm vocea establishment-ului împărtășim la unison spiritul pro Uniune. În același timp șuieră printre steagurile de la Bruxelles, mai vocal sau mai în surdină, un vânticel de naționalism. „Frumusețea” acestei dezbateri, încă decente și exploratorii, este că scepticii sunt de acord între ei (vă amintiți reacțiile de susținere pentru guvernul Tsipras venite anul trecut din Spania, Franța și Marea Britanie?). De parcă nu și-ar dori chiar o segregare cu acte, ci o nuanțare a condițiilor în care funcționează azi Uniunea. Poate ceva în sensul moștenirii doamnei Thatcher. Asta poate fi vestea bună.
Ce invocă însă vocile sceptice? Un bloc prea pestriț și prea permisiv pentru prea mulți; corelat cu asta, modul nesănătos în care se redistribuie veniturile (risipitor de-a dreptul pentru unii); lipsa unui model de leadership coagulat – prea multe voci; rămânerea în urma în procesul de inovare (comparativ cu SUA și Asia). Mai sunt și altele, vă invit să le puneți în discuție. Această dezbatere care ușor-ușor se întinde de la Atlantic la Marea Neagră și de la Mediterană la Cercul Polar are, după mine, un motiv central pe cât de cunoscut, pe atât de trecut cu vederea: cultura națională și, atașat de ea, circumstanțele total diferite de la nație la nație care imprimă o anume intensitate și disponibilitate a participării la această construcție, în vremuri altiminteri neclare pentru tot globul.
Mai mult, indiferent de cum a fost scrisă istoria fiecărei nații, în multe state din Uniune se manifestă un soi de sentiment de primordialitate, de reconfirmare a trăiniciei, a persistenței în Europa; fiecare tinde să redobândească măreția de altădată. Revedeți argumentele britanicilor pro-leave… și parcă am mai auzit pe undeva : Let’s make America great again! Până și noi încercăm să trezim spiritul strămoșesc: nu suntem noi leagănul Europei? Nu e limba dacică izvorul din care s-a format latina? Sigur, e o nișă. Dar e proaspătă.
Problema, după mine, este că sentimentul național invocat în aceste zile este revendicat nu ca mijloc, ci ca scop în sine. Deși pentru retorica unională poate părea o vulnerabilitate, personal nu cred că e ceva în neregulă să se manifeste. Dimpotrivă, cred că șarmul Europei pleacă și de la diversitate. Pe acest argument se poate construi cu efecte benefice și pentru creșterea economică avid așteptată. Momentan spiritul național e scos în față și folosit ca argument de defilare. Doar că el merită administrat în context european.
Pentru că diferențele culturale nu se reduc doar la port, preferințe culinare, tradiții, muzică populară, castele medievale și legende (care cum spuneam sunt o oportunitate). Ci se duc și înspre cultura muncii, chezășia civică (respectul pentru mediu, justiție, reguli), înclinația asumării responsabilității individuale și colective, alura antreprenorială, ritmul și adâncimea spiritului inovativ, etc., etc., etc. (un antropolog bun ar putea să completeze această listă de aspecte culturale „de administrat”). Lucruri care aduc a… provocări. De aici apar de fapt discuțiile în „familie”.
Cum cred că se poate face această administrare? Voi schița o astfel de propunere într-un articol viitor; astăzi vă spun doar de la ce voi porni: de la principiile de customer experience, valorificând tocmai atributele naționale (cum ar veni, fight fire with fire, sau mai neaoș: cui pe cui se scoate). Aceste principii se aplică exact când ai de-a face cu mai multe tipologii sau tipare comportamentale, culturale, de nevoi, de percepție ale unei populații considerate implicit omogene. Altfel spus, toți suntem europeni, dar avem motivații distincte și răspundem în ritmuri diferite. Logica unei astfel de viziuni (ok, poate e mai degrabă un set de ipoteze) s-ar situa undeva la intersecția principiilor de customer experience și ale celor de sustenabilitate; sustenabilitate însemnând „acea stare în care un ecosistem rămâne divers și productiv/ funcțional în timp” (definiție preluată de aici, mulțumită Cristinei Bălan)
E posibil să sune puțin utopic. Mă gândesc însă că poate cineva mai înțelept, mai experimentat și mai pragmatic (politic vorbind) decât mine va vedea miezul unei astfel de abordări și îl va putea dezvolta mai departe. Cine știe?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.