Mă duc spre o „lansare de carte”, cum se zice prin presă, ca și cum cartea ar fi nava de pescuit oceanic „Biruința” și urmează să se dea cu o sticlă de șampanie în ea. Eu îi zic întâlnire cu cititorii, ca pe vremuri.
Faptul nu se petrece în București-Tâmpitopole, ci sub Tâmpa, așa că îmi caut vagonul cu care Căile Ferate Române mă vor transporta la destinație. În forfota de pe peron, un ins se înfige în mine conspirativ: „Aveți mască, da v-am recunoscut, domnule Popescu! Luați aici, o să vă placă...”. Îmi întinde o tipăritură cu un nume tare: „Certitudinea”. Nici măcar „Certitudini”, nu, domle, e cum trebuie, Certitudinea, articulată, unică, imparabilă. În fuga ochiului, văz niște titluri, „Israeliții”, „Jidanii în război”, „Pomenirea lui Mihai Viteazul”, „Malus Dacus”, adică, Dacul Dracului, cum i-ar fi zis voievodului austriecii și ungurii. Carevasăzică, publicațiune vârtoasă, românoasă, și-ar vărsa cafeaua Dan Puric pe ea.
În vagonul meu, lume multă, cu poveri de munte la spinare; deși sunt costeliv și fără bagaj, mă strecor greu. Dar o fi vagonul meu? Mă mai uit o dată în bilet: tren IR 1645, vag. 3, loc 52. Găsesc 41, pe urmă 42 și... hop! - 51. Vizavi, 53-55... Iau tot vagonul, de la coadă la cap, stânga-dreapta. O duduie răscoaptă mă întreabă, ca pe un copil sau un câine, ce caut. Certitudinea dă peste mine: numerotarea e făcută după un algoritm care-mi scapă, iar numărul 52 pur și simplu nu este. Nu ființează. Ca într-o antologie de proză fantastică.
Toată lumea se așază, eu rămân ca un băț în poiană. Oamenii nu mă bagă în seamă, parcă nu mă văd, locul meu nu există, oare eu oi exista?
Mă duc între vagoane, unde se află un despărțământ ciudat, ca un băruleț părăsit. Pun „Certitudinea” pe un soi de cutie maronie din lemn, fixată pe podea, și iau și eu un loc în spațiu. Stau aproape pe vine. Deschid „Milarepa” de Eric Emmanuel Schmitt. Ce zeamă chioară, niciun pic de măduvă, și cică ăsta e mare scriitor. Dar măcar cărțulia e scurtă, o termin până la Brașov.
Așa mă găsește controlorul care-și face apariția după o vreme. „Domnu, n-aveți voie să stați acolo”. Mă ridic, trosnind din genunchi și oftând întristat: „Ce păcat, era minunat aici... Atunci, îmi spuneți matale unde să stau?”. Omul în uniforma celei de-a doua armate a țării scade tonul și numărul persoanei: „Adică, n-ai bilet?”. I-l prezint supus: „Ba am, dar locul 52 nu există”. Un surâs fin îi trece pe sub mustața cenușie, de morsă asudată: „Păi, domnu, avem altă distribuție, nu știu dacă înțelegeți...”. Nu știți, dar eu știu, dom șef, știu că nu înțeleg nimic.
„Ia să vedem, ia să vedem...”; cercetează niște foi trase din geantă și se adresează handicapatului din fața lui: „Locul 52 e locul 21. Altă distribuție, domnu”.
Ne îndreptăm într-un convoi format din noi doi până la locul etichetat 21, unde șade un om. Este sculat fără multă vorbă și sunt plantat eu.
Trecem de Buftea, privesc pe geam și simțămintele patriotice mă năpădesc: „O, țara mea, cu câmpii și păduri, cu munți și cu mare, cu stol de fete-n sărbătoare, tărâm binecuvântat unde după 42 urmează 51, iar 52 este nimeni altul decât 21! Și dacă nu știi chestiile astea, române, ești reușit fără loc la toate examenele...”.
Depășim Sinaia. Sună telefonașul meu paleolitic cu taste. La aparat, după cum se recomandă, domnul Cristian Ciocan, de la Radio Brașov, jurnalist, cum ar veni. „Aveți o lansare de carte în Piața Sfatului”. „Recunosc, am”. „Am vrea să ne dați și nouă câteva vorbe”. „Bine, vă dau”. „Vă resun eu”. „Alo, sunt Cristian Ciocan. Noi pornim înregistrarea, suntem gata”. „Gata să ce?”. „Pentru vorbe, să le spuneți”. „Domnule Ciocan, trebuie să vă spun că eu am un obicei prost: nu vorbesc neîntrebat. Deci, întrebați-mă, și vă răspund”. Tăcere, niște secunde bune. Apoi, se fac auzite niște ziceri nedeslușite, probabil o deliberare în redacție. În fine, omul revine: „Uitați ce este, nu am nicio întrebare să vă pun. Renunțăm la interviu”.
La interviu, Doamne, mânca-ți-aș curu, cum zicea bunică-mea! M-a podidit un râs cu sughițuri. Nu știu cât e de când am râs ultima dată așa. Râsul adevărat îmbunătățește digestia, activează circulația, crește moralul. Într-un târziu, am îngăimat: „Sunteți o minunăție, domnule jurnalist, vă mulțumesc!”.
Și ultimul episod. După cele aproape trei ore ale întâlnirii cu cititorii și o ploaie cu clăbuci, la o terasă din Piață, îmi trag sufletul și beau o bere fără alcool. Un tânăr cu mâneci de tatuaje pe ambele mâini și bicepși cât pulpa de porc țâșnind din vesta roșcată, chitrofonit bine, vrea să facem o poză, deoarece, izbutesc să înțeleg, mă admiră nespus, mă consideră un om deosebit, și el, și tatăl lui. Nu știu dacă să mă bucur sau dimpotrivă.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
