În Japonia străzile n-au nume. Cu excepția unor artere fie principale, fie celebre (Ginza Dōri) străzile japoneze se nasc și mor complet fără nume, ca monstrul doctorului Frankenstein. Adresele se scriu rece: prefectura, orașul, districtul, aria zonei (asta ar ține loc de numele străzii), numele clădirii (da, blocurile au nume, care mai de care mai pompoase (Hill Court, Lion´s Mansion, Celine, Central Heights, Alpha Stage, Grandeur) și numărul de pe ușă. Pe ușă n-am văzut nicăieri Fam. Inginer Kutare sau Fam. Arhitect Kutaresku, dar asta-i altă poveste.
Azi au venit de departe, neinvitate, să mă întrebe ce mai fac, străzile copilăriei mele, cu Colentina-n frunte, care nu-i stradă, e șosea. Și m-am uitat așa la ele și abia acum mi-am dat seama ce nume tâmpițele au, cam cum te întâlnești peste ani cu gașca și îți dai seama ce aiurea sună poreclele voastre.
Când am auzit prima dată de Strada Simetriei asta am crezut că fiind paralelă cu Colentina, voi găsi acolo o altă Colentină în oglindă, toate maghernițele de la noi de pe stradă trebuiau să se regăsească simetric pe Simetriei, dar nu era așa, ei aveau șandramalele lor, noi pe-ale noastre, ba în plus ei aveau gaze.
Școala mea, numărul 32, era pe Strada Sportului, lucru cumva logic, având în vedere că acolo a studiat în curtea școlii marele nostru fotbalist italian Florin Răduciou. Ehe, și din Sportului, după școală, să te ții, care mai de care, ca dintr-un ciorchine, atârnau străzile alea cu nume grele: Târnăcopului, Cimentului (pe asta stătea fratele maică-mii, căruia-i spuneam Unchiu´ Popa, pentru că îmi era și unchi, și preot), după care veneau niște străzi cu ceva referințe gastronomice: Măcrișului, Smeurei (cu S, o fi fost beat funcționarul când a scris în nomenclator) și Cuișoarei, dar nu vă temeți, că azi n-o să vă bat la cap cu pagina mea cu rețete japoneze. Hăt, în capătul Străzii Sportului și dincolo de el, urmau așa, ca niște muci în fasole, după cum urmează: Angrenajului, Emisferei, Scaieților, Câmpului și Refrenului. De ce?
Dacă ieșim de pe Sportului și facem dreapta spre fosta Europa, fostul Agrosem, fosta Uzină de Țevi Sudate și mult prea actualul Voluntari, urmează un frumos șirag de străzi cu nume cel puțin la fel de răsunătoare și cu un fir semantic drept ca pișatul boului: Hortensiei, Poeziei (ce frumos), Dropiei (mai sunt dropii în Dobrogea, apropo, chiar caii de la Letea ce-or mai face?), Codălbiței, Păsărani, apoi între Lanului și Spinului, eroi de război: Ene Niță, Enache Sandu și Invalid Suligă. Când auzeam de Invalid Suligă (aveam colegi de clasă care locuiau pe respectiva stradă) mă pufnea râsul, dar doar pe jumătate, că îmi dădeam seama că nu se cade să râzi de un invalid, fie el și Suligă (accentul cade pe i și pentru că eu m-am oprit din creștere prin clasa a cincea, a șasea, și acum pufnesc puțin).
Dar dintre toate străzile astea cu nume complet neinspirate și fără sens (nu mă refer la cele de eroi), e una către care se îndreaptă acum gândul meu cel din urmă. Strada Mică. Era paralelă cu Sportului, dar doar un ciot, între Colentina și Simetriei. Pe Strada Mică stătea nașul tatălui meu, eu îi spuneam Nașul Mare, care era orb și pe care l-am dus într-o zi la un vindecător în Cișmigiu să-i redea vederea și nu i-a redat-o, dar și asta e altă poveste.
Mă gândeam azi la Strada Mică și mă simțeam mândru. Că deși putea alege tot Bucureștiul, toată Colentina, Strada Mică a ales să fie la doi pași de mine, să-mi facă onoarea să trec în fiecare zi, ba să mă și joc pe ea. Și din tot orașul ăla care se visează încă mai mare decât este, strada asta a avut curajul în modestia ei să se numească Strada Mică.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.