Business as usual în politica fiscală și de venituri va lua sfârșit

Foto: Inquam Photos / Octav Ganea

România are cele mai mari deficite gemene, bugetar și de cont curent raportate la PIB din întreaga Uniune Europeană. Nu întâmplător, aceste deficite se situează la aproximativ același nivel. Politica fiscală laxă și creșterea veniturilor mult peste inflație (plus 18,8% în anul 2024, în condițiile în care inflația anuală, în scădere, nu reprezintă nici măcar o treime din acest procent) dar și în raport cu productivitatea muncii, care a scăzut față de anul trecut, stau la baza deficitelor în oglindă. Pe scurt, în pofida încetinirii creșterii economice, care gâfâie în apropierea stagnării - 0,3% în termeni reali, cererea internă a rămas puternică și și-a găsit debușeul în importuri. Ultimele date statistice arată că deficitul balanței comerciale, adică soldul dintre importuri și exporturi de bunuri și servicii, se situează la nu mai puțin de 20 de miliarde de euro în primele 8 luni ale anului și va mai crește cu certitudine, în condițiile în care exporturile au o tendință de scădere de ritm, iar importurile de creștere. 

Deficitele acestea nu au crescut peste noapte, ele sunt ”rodul” unui model de creștere bazat pe consum pentru foarte multă vreme. În fapt, deteriorarea indicatorilor macroeconomici la un moment dat în linie cu criteriile nominale de aderare la euro (inflație scăzută, deficit și datorie publică în parametri, dobânzi etc) a debutat odată cu implementarea wageledgrowth, pe românește creștere economică bazată pe creșterea accelerată a veniturilor populației. Din păcate, bugetul statului nu a putut ține pasul cu ritmul impus de această teorie, deși PIB-ul a înregistrat într-adevăr ritmuri de creștere impresionante. Desigur, nu doar creșterea salariilor și a pensiilor finanțate de la buget au condus la deteriorarea continuă a poziției fiscale, ci și o sumedenie de facilități fiscale mai mult sau mai puțin justificate economic, dar în mod sigur justificate electoral. Aceste excepții nici măcar nu au fost temporare, ci s-au permanentizat ceea ce a întărit convingerea beneficiarilor, fie ei persoane fizice, precum cei din sectorul IT scutiți de impozit pe venit, fie companii și IMM-uri (construcții etc) că e vorba de un drept peren, nu de o facilitate temporară. Exemplele acestea nu sunt însă decât o părticică din nenumărate altele. Evident, multitudinea erorilor intenționate de politică fiscală și de venituri s-au făcut cu derogare de la litera legii responsabilității fiscal-bugetare, un act normativ ignorat imediat după ieșirea de sub acordul de împrumut multilateral încheiat în contextul crizei financiare din 2008. În opinia mea, deteriorarea tuturor indicatorilor Maastricht, îndepliniți cu mari eforturi și costuri, cu excepția ponderii datoriei publice în PIB reprezintă în egală măsură o tragedie și o crimă macroeconomică, chiar dacă trecerea la euro este, ca orice decizie majoră, discutabilă. 

Se poate pune întrebarea pertinentă cum de a rezistat totuși economia fără să intre în colaps, deși o astfel de conduită a politicii economice nu putea conduce decât la rezultatele de azi. Explicația directă se regăsește în ritmul accelerat de creștere a datoriei publice. Este simplu: atât timp cât te poți finanța la dobânzi ”rezonabile” poți continua să te-ntinzi mai mult decât îți este plapuma și să continui o politică de redistribuire bugetară defectuoasă, ba chiar falimentară devreme ce diminuezi aproape deliberat veniturile fiscale și crești aberant cheltuielile pe criterii strict electorale sau clientelare uneori. Creșterea datoriei publice este o soluție cu ghilimelele de rigoare, dar pentru a te-mprumuta mai e nevoie și de condiții favorabile, ce nu mai țin de realitatea economică internă. Aceste condiții au existat și persistat pentru multă vreme. O perioadă cu dobânzi istoric scăzute datorită QE s-a suprapus norocos peste cea a politicii fiscale expansioniste. În plan intern, a existat întotdeauna scuza datoriei publice relativ scăzute a ponderii datorie în PIB în raport cu criteriul european de 60% din PIB, comparații forțate cu economii europene sau de aiurea, care au depășit demult 100%, sau necesitatea deficitului pentru recuperarea decalajelor. S-a mai încetățenit și faptul că un deficit de 3% din PIB în orice condiții de creștere economică înseamnă austeritate, condamnare la subdezvoltare și alte asemenea, când în realitate regula europeană face referire la un procent maximal, aplicabil în perioade de criză sau recesiune pentru a da un impuls creșterii economice.

Ghinionul planetar, reprezentat de epidemia COVID, a reprezentat pentru România o mare șansă. Aceasta efectiv ne-a scăpat de retrogradarea iminentă a ratingului de țară, după ce autoritățile de la vremea respectivă sub conducerea lui Dragnea și Vâlcov au dat înapoi de la aberația cu impozitarea ROBOR și alte bazaconii nemaiîntâlnite la presiunea creditorilor internaționali. PNRR, programul european de relansare economică a pus, potențial, la dispoziția statelor UE deci implicit, a României, o sumă uriașă în mare parte nerambursabilă, pentru proiecte de dezvoltare. Astfel, agențiile de rating aflate la un pas să ne trimită la junk în special din cauza legii pensiilor ce promitea o majorare de 40% fără a exista resursele necesare pentru această monstruozitate, au renunțat să o facă la perspectiva zecilor de miliarde de euro provenite din fonduri UE. Încă o dată, a fost întărită convingerea că fostul modus operandi în politica fiscală e ok și poate continua, mai ales că, nu-i așa, urma superanul electoral și numai de responsabilitate fiscal-bugetară nu poate fi vorba în context. Cheltuielile crescute cu apărarea, proximitatea conflictul dintre Rusia și Ucraina, faptul că nu suntem singurii aflați în procedură de deficit excesiv, toate acestea au determinat o atitudine îngăduitoare din partea Comisiei Europene în fața lipsei oricărei consolidări fiscale, ba dimpotrivă, a realității deteriorării în continuare a situației bugetare. 

Cu toate acestea, acest business as usual nu mai poate continua, pentru că riscurile sunt enorme. Este vorba nu doar de costul împovărător deja cu dobânzile în buget, dat de faptul că ratingul deși nu este la junk, dobânzile la care ne împrumutăm sunt acolo, ci și de creșterea economică extrem de slabă și de un context european similar. Dacă într-o situație de creștere economică cu ritmuri înalte bugetul nu a putut face față, ce se va întâmpla dacă economia intră în recesiune? Întrebarea este desigur retorică. Să sperăm că după ce, în sfârșit, investițiile au crescut grație fondurilor europene acestea vor fi cele care vor evita intrarea în recesiune. Probabilitatea recesiunii ce poate antrena o cascadă de probleme extrem de dificil surmontabile, este cea mai gravă. Din păcate, pentru că ne-am bătut joc de buget în vremuri bune, cu dobânzi scăzute, cu politici fiscale laxe, nu există niciun fel de spațiu fiscal pentru a stimula pe această cale economia. Să mai aducem aminte, 3% deficit din PIB ar fi un maxim în astfel de situație, noi acum prefigurăm cu noroc un 7%. Într-o asemenea situație bugetară sună absolut ridicol promisiuni de necreștere a taxelor și impozitelor și absolut aberant noi promisiuni de creșteri salariale, de facilități fiscale așa cum auzim în campanie. Și totuși ele se fac mizându-se corect pe slaba educație economică a electoratului sau, și mai grav, pe inflație, pentru că astfel există riscul stagflației, adică a unei creșteri de prețuri alimentată de spirala prețuri salarii concomitent cu recesiunea.

În fapt, marea dilemă a inevitabilei consolidări fiscale constă în corectarea deficitului fără ca măsurile ce trebuie luate să nu conducă la recesiune. Pare imposibil, pentru că atât creșterea impozitelor, cât și tăierea cheltuielilor pot conduce la recesiune, la inflație, sau situația cea mai proastă, la ambele. Am mai fost în această poziție nenorocită în 2008-2010, dar se pare că ne place să repetăm ciclic secvențe de avântul prăbușirea. Spre deosebire însă de acea perioadă, avem acum 3 piloni de susținere pentru a începe ceea ce nu mai poate fi ocolit, reforma fiscal-bugetară. Primul este dat de PNRR, de unde nu ar mai trebui pierdut niciun euro, al doilea este dat de mărimea considerabilă a rezervelor BNR. Cel de-al 3-lea este posibilitatea acordată de Comisia Europeană de a etapiza reducerea deficitului în 7 ani, ceea ce înseamnă un efort de reducere a deficitului considerabil scăzut și suportabil. Să vedem dacă guvernul rezultat după alegeri va ști să iasă din această încurcătură și să pună ordine în finanțele publice înainte să o facă piața. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp