Sari la continut

Spune-ți părerea! Intră alături de noi în comunitatea Republica

Vă invităm să intrați în Comunitatea Republica, grupul de Facebook în care contributorii, cei care își scriu aici ideile, vor sta de vorbă cu tine. Tot ce trebuie să faci este să ceri intrarea în acest spațiu al dialogului.

Câinele fără stăpân și omul fără botniță

Cățel

„Unde să-l lăsați? Aici, pe scări?", doctorul veterinar din colțul străzii mele are o voce de dog german invitat la masă. Adică, te mănâncă pe tine și tot nu s-ar sătura de d'ăștia din rasa ta: cei care abandonează animale.

În cabinetul domnului doctor sclipește curățenia, iar dacă stai mai mult de trei minute îți dai seama rapid că pe holuri bunătatea e nediluată.

„Domnule, e duminică! Cum să dați câinele? Unde să-l duc?". Domnul doctor e impunător, eu mic, mai mic decât bișonul care-și așteptă rândul la control, apuc să schelălăi pe ton scăzut: „Da nu vreau să dau, eu vreau să iau!".

Ochi mari, încremeniți - domnul doctor - și acum vă rog să gândiți scena cu încetinitorul, ca-n filmele în care se reîntâlnesc rudele rătăcite - sare de pe un picior, pe celălalt, deschide o ușă, „ca să se mai ventileze" bișonul, eu cred că pentru propria răcorire, apoi își dă halatul jos, mănușile și, cu cea mai sinceră privire de care sunt în stare ochii unui om, îmi spune, oftând: „De-ați ști cât de rar aud eu așa ceva!"

De ce vreau să iau un cățel? Nu cred că e un gest eroic, așa cum s-ar înțelege din privirea domnului doctor, pur și simplu mă gândesc că ne-ar completa familia.

Așa că la un telefon distanță, dat de domnul doctor, unei alte doamne doamna Marilena „de la asociație", sunt pe drum spre Glina.

Îți dai seama că ai cotit unde trebuie, adică fix după ce se termină localitatea, atunci când burta mașinii lovește prima dată dalele din beton din care e improvizată șoseaua. Soare ca aici numai grâul patriei coace, nu iartă nimic, mai ales ființele care respiră.

Orbit de soare nici nu-ți dai seama dacă ai ajuns, nu se vede nimic, în schimb se aude.

Îți recomandăm

Facem o pauză și vă propun un exercițiu sonor, pentru că, din păcate, textul nu țipă.

Deci, auziți un lătrat de câine, un „ham"? Ei bine, multiplicați-l în minte de trei sute de ori, acum combinați-l într-o hărmălaie haotică, speriați-vă puțin, deschideți ochii, sunteți acolo! Sunteți la adăpostul de câini în aer liber!

Nu ai cum să nu eziți, să nu faci cel puțin un pas înapoi. Și aici apare doamna Marilena, un fel de mamă a tuturor cățeilor, o femeie la vârsta a doua, care pentru trei sute de suflete înseamnă viață, hrană și adăpost.

Cum să mai dai înapoi? Cu fiecare pas făcut înainte, cu fiecare privire prin pătratele plasei de Buzău, în țarcurile cățeilor, îți dai seama că motivațiile tale egoiste de afară sunt pentru sufletele închise în lumea patru pe patru speranța de viață.

Cum ne alegem primarul? Când întrebi un român cum alege el, e simplu, o să-ți spună: pe cel mai puțin rău. Dacă nu am fi în adăpostul de câini aș zice că-i sindromul câinelui bătut, în cazul întrebării de mai sus e situația, de înțeles, a alegătorului bătut de propriile-i alegeri.

Depinde însă pe cine întrebi.

Dacă o întrebi pe doamna Marilena, de la Adapostul Robi, îți va spune apăsat, pe puncte, ce ar trebui să facă un edil, parlamentarii, aleșii în general, pentru a rezolva problema câinilor fără stăpân. Nu e simplu, dar haideți să fim seriosi, rusii au trimis acum decenii bune un câine chiar și în spațiu, oare românul nu e în stare să-l țină nici măcar în curte?

În fine, depinde pe cine întrebi. Depinde însă și care-i întrebarea.

„Deci, pe care îl alegeți, domnule Pândaru?".

Mă mut pe mine însumi o cușcă înapoi.

Mă duc înainte, la stânga și reiau traseul. În stânga e Miky, are un an, în față sunt Christen, Patrocle, în jurul lor mai sunt alți 297.

Și acum, în loc de paranteză, o altă întrebare.

Dar de ce nu ai înfiat un copil? Mă vor întreba asta mulți români mândri, căci am văzut, țara asta se epuizează pe marginea orcărui subiect înainte să înceapă rezolvarea lui, de-ai paria că suntem o națiune de Ronalzi si Messi la aruncatul cu scuipat.

Nu ne lipsesc românii care privesc planeta prin urechea acului si cos apoi scenarii. Refuz să amestec cele două alegeri pe care le poate face un om.

În mijlocul adăpostului de câini, după aproape o oră, ești de-al locului, începi să-ți traduci pentru tine lătratul lor, nu mai sună deloc agresiv, ci, dimpotrivă, a chemare. Și uneori, atunci când crezi că esti pus să alegi, nu eşti tu cel care alege.

Hellen a venit la noi. După felul în care a adormit lângă mine în timp de scriu rândurile astea, cred că e fericită.

E limpede probabil îndemnul pe care vi-l fac si singurul motiv pentru care scriu din intimitatea familiei mele: mai sunt 299, plus sau minus câțiva căței, care așteaptă să ajungă în intimitatea unei familii.

Drum bun: Asociația pentru protecția animalelor Robi.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Articolul ăsta mă face să mă gândesc la o chestie și mai tristă: toți câinii (și alte animale, de fapt) călcați de mașini pe șosele și lăsați acolo... :( Oare nu există sau nu se poate sesiza vreo organizație pentru ridicarea și îngroparea lor?! Nu știu dacă mai există vreo țară pe lumea asta în care să fie călcate atâtea animale...
    • Like 0
  • Multumesc, Claudiu Pandaru!
    • Like 1
  • Felicitari !!!Ma bucur ca ati acordat o sansa la un trai mai bununui mic sufletel!
    • Like 1
  • FELICITARI pentru articol si pentru fapta buna de a adopta un catel din adapost!!! Sa va traiasca si sa fiti sanatosi!!!
    • Like 0
  • BiancaN check icon
    Emotionant. Citind acest articol mi-am amintit de momentul in care am decis sa adopt si eu. Catelusa mea este si ea de la Asociatia Robi iar tot ceea ce ati povestit am si acum, la 2 ani de cand Alma a devenit parte din familia noastra, in fata ochilor: aproximativ 300 de suflete nevinovate care te roaga sa nu pleci fara ei. Si aveti dreptate: nu noi ii alegem. Ei ne aleg pe noi.
    • Like 1
  • Am avut şi eu un câine.Din momentul în care l-am luat,a făcut parte din familie cu aceleaşi drepturi cu noi. 16 ani şi două luni a împărţit aceeaşi casă cu noi.Altul nu mai iau deoarece a fost prea grea despărţirea de primul.
    • Like 0
  • MULTUMIM, CLAUDIU!
    • Like 0
  • Eu am avut un caine. A fost frumos...
    Dar niciodata nu am pus cainele mai sus decat oamenii,... decat daca oamenii cu care am interactionat au fost mai jos decat cainii. Ceea ce s-a intamplat de putine ori.

    Ideea de baza este ca mi-a placut de tine ca tanar jurnalist, cu un fel de "putere", sau "halou", de sfant, care stie sa vorbeasca. Si atunci cand el vorbeste ceilalti asculta...

    Se pare ca m-am inselat. Si imi pare bine! Nu vreau sa am de a face cu "sfinti" sentimentali, si nici cu inteligenti melancolici.

    Iti dau un indiciu: Basescu si CTPopescu au avut parte de o lunga cariera, pentru ca nu au fost sentimentali, ci au fost oameni cu "logica",... materiala si/sau sociala.
    Logica este mai buna decat sentimentalul,... pe termen lung...

    desi... si Basescu si CTPopescu, poate au "plans" in cateva nopti...

    Dar,.. a doua zi au venit inapoi, cu putere masculina (de caine)... si cu logica!!

    Sper ca o sa-ti vezi de drumul tau.... care, sper, sa nu fie al unui om care trebuie sa plimbe cainele, in fiecare zi, la ora 6:00 dimineata si 7:00 seara, pentru 2 ore pe zi...



    • Like 0
    • @ Silviu Frandos
      esti de o rautate absolut gratuita si total pe langa subiect. aici nu e vorba de a pune animalul deasupra oamenilor si nici de masculi alfa cu o logica beton ci de un simplu indemn la a salva niste caini abandonati prin bunavointa unor oameni care procedand asa, n-au cum sa fie "mai sus" decat un dobitoc. Nu vad nimic sentimental in asta decat un gest de bun simt, de normalitate.
      • Like 2
  • Te invit sa particip la cursurile Clubului Cainilor Utilitari -cursuri gratuite oferite celor care adopta caini - gasesti pe facebook. Cu recomandare de la Florin, dar oricum nu iti trebuie plie :)
    • Like 0
  • Alina check icon
    Acum 17 ani am adoptat o catelusa metis gasita in parcarea unui restaurant in Cheia. Nu eu am ales-o, ea m-a ales pe mine, mai bine zis masina mea, in care s-a strecurat pe locul soferului, cat am lasat eu usa deschisa sa caut ceva in portbagaj. Era mica, neagra, murdara si ...avea niste ochi jucausi, superbi. Eu locuiam intr-un apartament la parter si lucram 3 joburi. Si totusi nu o puteam lasa acolo. Dupa ce a stat la mine o saptamana si ii gasisem stapan la curte, am venit acasa intr-o seaea si ea ma astepta, dornica sa ma vada si sa ma pupe. Si am realizat ca daca nu mai e acolo, mi-ar lipsi. Si la minr a ramas. Au urmat 12 ani superbi cu ea, ne-am mutat impreuna in alta tara de 2 ori, si acum 5 ani a murit, de batranete. Dupa o viata in care ea era cel mai bun prieten al meu si eu al ei. Nu regret gestul facut atunci sub nici o forma. Am devenit eu un om mai bun datorita ei.
    • Like 5


Îți recomandăm

iancu guda - andreearosca.ro

Iancu trăiește printre cifre. Biroul lui e mic și „decorat” cu o grămadă de lucruri care reflectă și preocupările, și pasiunile, și munca lui: pe un perete e un tricou semnat al echipei Viitorul Constanța și alte memorabilia legate de clubul creat de Gheorghe Hagi. Fotbalul e una dintre pasiunile lui Iancu, alături de înot.

Citește mai mult

Tinu Boșinceanu

„Plecarea în străinătate nu trebuie să fie un angajament pe viață, ca o căsătorie - eu sunt român în România sau eu am plecat și nu mă mai întorc înapoi. Societatea a devenit oricum mult mai fluidă și trebuie să privești obiectiv. Mi se pare că asta ar ajuta la întoarcerea mai multor oameni, care or să facă lucrurile mai bune. Și poveștile lor or să inspire”, crede Tinu Bosînceanu.

Citește mai mult