Câinele fără stăpân și omul fără botniță

„Unde să-l lăsați? Aici, pe scări?", doctorul veterinar din colțul străzii mele are o voce de dog german invitat la masă. Adică, te mănâncă pe tine și tot nu s-ar sătura de d'ăștia din rasa ta: cei care abandonează animale.

În cabinetul domnului doctor sclipește curățenia, iar dacă stai mai mult de trei minute îți dai seama rapid că pe holuri bunătatea e nediluată.

„Domnule, e duminică! Cum să dați câinele? Unde să-l duc?". Domnul doctor e impunător, eu mic, mai mic decât bișonul care-și așteptă rândul la control, apuc să schelălăi pe ton scăzut: „Da nu vreau să dau, eu vreau să iau!".

Ochi mari, încremeniți - domnul doctor - și acum vă rog să gândiți scena cu încetinitorul, ca-n filmele în care se reîntâlnesc rudele rătăcite - sare de pe un picior, pe celălalt, deschide o ușă, „ca să se mai ventileze" bișonul, eu cred că pentru propria răcorire, apoi își dă halatul jos, mănușile și, cu cea mai sinceră privire de care sunt în stare ochii unui om, îmi spune, oftând: „De-ați ști cât de rar aud eu așa ceva!"

De ce vreau să iau un cățel? Nu cred că e un gest eroic, așa cum s-ar înțelege din privirea domnului doctor, pur și simplu mă gândesc că ne-ar completa familia.

Așa că la un telefon distanță, dat de domnul doctor, unei alte doamne doamna Marilena „de la asociație", sunt pe drum spre Glina.

Îți dai seama că ai cotit unde trebuie, adică fix după ce se termină localitatea, atunci când burta mașinii lovește prima dată dalele din beton din care e improvizată șoseaua. Soare ca aici numai grâul patriei coace, nu iartă nimic, mai ales ființele care respiră.

Orbit de soare nici nu-ți dai seama dacă ai ajuns, nu se vede nimic, în schimb se aude.

Facem o pauză și vă propun un exercițiu sonor, pentru că, din păcate, textul nu țipă.

Deci, auziți un lătrat de câine, un „ham"? Ei bine, multiplicați-l în minte de trei sute de ori, acum combinați-l într-o hărmălaie haotică, speriați-vă puțin, deschideți ochii, sunteți acolo! Sunteți la adăpostul de câini în aer liber!

Nu ai cum să nu eziți, să nu faci cel puțin un pas înapoi. Și aici apare doamna Marilena, un fel de mamă a tuturor cățeilor, o femeie la vârsta a doua, care pentru trei sute de suflete înseamnă viață, hrană și adăpost.

Cum să mai dai înapoi? Cu fiecare pas făcut înainte, cu fiecare privire prin pătratele plasei de Buzău, în țarcurile cățeilor, îți dai seama că motivațiile tale egoiste de afară sunt pentru sufletele închise în lumea patru pe patru speranța de viață.

Cum ne alegem primarul? Când întrebi un român cum alege el, e simplu, o să-ți spună: pe cel mai puțin rău. Dacă nu am fi în adăpostul de câini aș zice că-i sindromul câinelui bătut, în cazul întrebării de mai sus e situația, de înțeles, a alegătorului bătut de propriile-i alegeri.

Depinde însă pe cine întrebi.

Dacă o întrebi pe doamna Marilena, de la Adapostul Robi, îți va spune apăsat, pe puncte, ce ar trebui să facă un edil, parlamentarii, aleșii în general, pentru a rezolva problema câinilor fără stăpân. Nu e simplu, dar haideți să fim seriosi, rusii au trimis acum decenii bune un câine chiar și în spațiu, oare românul nu e în stare să-l țină nici măcar în curte?

În fine, depinde pe cine întrebi. Depinde însă și care-i întrebarea.

„Deci, pe care îl alegeți, domnule Pândaru?".

Mă mut pe mine însumi o cușcă înapoi.

Mă duc înainte, la stânga și reiau traseul. În stânga e Miky, are un an, în față sunt Christen, Patrocle, în jurul lor mai sunt alți 297.

Și acum, în loc de paranteză, o altă întrebare.

Dar de ce nu ai înfiat un copil? Mă vor întreba asta mulți români mândri, căci am văzut, țara asta se epuizează pe marginea orcărui subiect înainte să înceapă rezolvarea lui, de-ai paria că suntem o națiune de Ronalzi si Messi la aruncatul cu scuipat.

Nu ne lipsesc românii care privesc planeta prin urechea acului si cos apoi scenarii. Refuz să amestec cele două alegeri pe care le poate face un om.

În mijlocul adăpostului de câini, după aproape o oră, ești de-al locului, începi să-ți traduci pentru tine lătratul lor, nu mai sună deloc agresiv, ci, dimpotrivă, a chemare. Și uneori, atunci când crezi că esti pus să alegi, nu eşti tu cel care alege.

Hellen a venit la noi. După felul în care a adormit lângă mine în timp de scriu rândurile astea, cred că e fericită.

E limpede probabil îndemnul pe care vi-l fac si singurul motiv pentru care scriu din intimitatea familiei mele: mai sunt 299, plus sau minus câțiva căței, care așteaptă să ajungă în intimitatea unei familii.

Drum bun: Asociația pentru protecția animalelor Robi.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp