Când eram viceprimar în Belgia, am desfăcut rapid un contract de parcare. Acum locuiesc în Brașov și trag un semnal de alarmă

Locuiesc acum în Brașov și, în ultimele săptămâni, am urmărit aici o dezbatere care mi se pare mai familiară decât m-aș fi așteptat.

Municipalitatea vrea să construiască o parcare cu 440 de locuri sub aproximativ o cincime din Parcul Titulescu, inima verde a Brașovului, chiar în fața Primăriei, și să încredințeze construcția și exploatarea ei unei firme private până în 2075. Justificarea oficială este că proiectul va „elibera centrul de mașini”. Afirmația nu rezistă la o analiză atentă. Și nu rezistă nici ideea că copacii ar fi partea mică a poveștii, iar contractul - adevărata miză. Amândouă sunt adevărata miză.

Un parc care a supraviețuit deja mai multor regimuri

Primul lucru care m-a frapat, înainte chiar să ajung la chestiunea parcării, a fost istoria parcului. Nu s-a numit dintotdeauna Parcul Titulescu. În timpul monarhiei era Parcul Carol al II-lea. În comunism, timp de 14 ani, a fost rebotezat „Parcul Prietenia”, un omagiu adus solidarității româno-sovietice, într-un oraș care, la rândul lui, a purtat o vreme numele lui Stalin. Abia după 1989, parcul a primit numele pe care îl poartă astăzi, în onoarea diplomatului interbelic înmormântat nu departe de aici. Un gest mic, dar deliberat, prin care orașul și-a recuperat propria memorie, după decenii de nume de împrumut ale parcului.

Bucata aceasta de pământ a trecut neatinsă printr-o monarhie și a supraviețuit unei dictaturi. Ce se propune acum e diferit printr-un singur lucru: de data aceasta, nimeni nu va vedea paguba de la suprafață. Ca să ștergi un parc nu ai nevoie de o tăbliță cu un nume nou. Un contract de concesiune face aceeași treabă la fel de bine, și pentru mai mult timp.

Același slogan, folosit pentru exact contrariul

„Eliberarea centrului de mașini” nu e o formulă nouă în Brașov. Administrația anterioară o folosea ca să justifice pistele de biciclete, parcările de tip park & ride și zonele pietonale. Proiectul actual folosește exact aceleași cuvinte ca să justifice contrariul: mai multe locuri de parcare, nu mai puține, pentru următoarea jumătate de secol. Nimeni n-a oferit o explicație convingătoare pentru felul în care o parcare subterană mai mare ar aduce mai puține mașini în centru, pentru că nu are cum. Mai multe locuri de parcare lângă un centru istoric atrag mai mult trafic spre el. A numi asta proiect verde nu e o descriere, e marketing, și trebuie spus ca atare.

O majoritate care a avut nevoie de extrema dreaptă

Votul din Consiliul Local a fost 16 la 9. Alianța care guvernează orașul a ajuns la cele 16 voturi atrăgând de partea ei un consilier independent, dar și AUR, partidul de extremă dreapta. Cele 9 voturi împotrivă au venit de la Alianța Uniți pentru Brașov, din care fac parte USR și partidul minorității germane FDGR. Un proiect de asemenea anvergură, prezentat drept o îmbunătățire consensuală pentru întregul oraș, n-a putut trece doar cu forțele propriei coaliții. A avut nevoie de voturile AUR ca să treacă pragul. Asta spune ceva despre cât de subțire e, de fapt, sprijinul real pentru acest plan, în spatele discursului despre „binele general”.

O pauză, nu o retragere

După ce peste o mie de oameni au înconjurat parcul în semn de protest, iar o petiție împotriva proiectului a trecut de 5.000 de semnături, Primăria și-a îndulcit mesajul. Prima investiție concretă, spune acum Primăria, va fi o parcare separată în Centrul Civic, iar proiectul din parc urmează să fie „analizat ulterior”, în funcție de cum va merge această primă etapă. De fapt, nimic n-a fost retras. Nicio hotărâre a Consiliului Local n-a fost revocată. Seamănă mai puțin cu o răzgândire și mai mult cu o pauză menită să lase furia să se potolească, înainte ca același plan să revină, de data asta cu mai puțini ochi ațintiți asupra lui. Un proiect nu devine mai puțin dăunător doar pentru că i s-a rearanjat calendarul, iar promisiunea că va fi „reanalizat mai târziu” nu e totuna cu decizia de a renunța la el.

Socoteala nu iese, și nici nu e făcută să iasă

Parcările subterane și cele etajate își recuperează, de regulă, costurile de construcție din încasări în 8 până la 15 ani. Chiar și practicile generoase de finanțare public-privată pentru infrastructura de parcare cer rareori mai mult de 20-30 de ani pentru recuperarea investiției plus un profit rezonabil. Regulile Uniunii Europene privind contractele de concesiune o spun explicit: dincolo de 5 ani, durata unei concesiuni nu trebuie să depășească perioada de care un concesionar ar avea nevoie, în mod rezonabil, ca să-și recupereze investiția, plus un randament echitabil. Patruzeci și nouă de ani înseamnă de 2 până la 3 ori cât cere, de fapt, economia reală a unei parcări.

Aici se vede „ața albă”. O concesiune atât de lungă nu e croită după costul construirii unei parcări. E croită după altceva: venituri sigure pentru un operator privat sau comoditate politică pentru cei care nu vor ca decizia să fie redeschisă în mandatul lor. Și asta ne duce la greșeala de fond, dincolo de cifra în sine. O parcare subterană nu e un activ de sine stătător, precum o autostradă cu taxă sau un terminal de aeroport, unde are o oarecare logică financiară să fixezi decenii de exploatare previzibilă. Ea face parte direct din politica de mobilitate a orașului, iar politica de mobilitate trebuie să poată fi ajustată la intervale mult mai scurte decât va permite vreodată un contract de concesiune. Dacă legi o parcare de un operator privat pe o jumătate de secol, n-ai construit doar o parcare: ai înghețat, pentru două generații, capacitatea orașului de a-și schimba propriile opțiuni de transport. Nu e un detaliu de finanțare. E chiar miezul problemei: ideea de a face din acest proiect o concesiune.

De ce nu trec cu vederea cei 49 de ani

Nu scriu asta de pe margine. Când am preluat funcția de viceprimar al orașului Ostende, în Flandra, în 2019, unul dintre primele dosare ajunse pe biroul meu a fost o concesiune de parcare pe 35 de ani, din anii ’80, semnată înainte ca majoritatea întrebărilor de azi despre mobilitate să fi existat măcar. Contractul dădea controlul asupra politicii de parcare a orașului unui operator privat, pentru decenii, pe baza unor ipoteze pe care nimeni nu le mai putea apăra. I-am pus capăt în mai puțin de un an. Nu pentru că ar fi fost o decizie populară, ci pentru că niciun consiliu n-ar trebui să conducă politica de mobilitate a unui oraș din interiorul unui contract semnat de oameni care nu mai dau socoteală nimănui.

Concesiunea aflată acum pe masă la Brașov este pe 49 de ani - cu 14 ani mai mult decât contractul din Belgia pe care l-am desființat - și vine într-un moment în care trotinetele și bicicletele electrice, munca de acasă și simpla aritmetică a crizei climatice îndepărtează orașele de infrastructura construită în jurul mașinii. Nu e o decizie despre parcare. E o decizie luată azi în numele unui consiliu care n-a fost încă ales, despre locuitori care nici nu s-au născut încă, cu ușa încuiată și cheia aruncată. Asta nu e prudență. E vorba de un primar și de un consiliu care cheltuiesc viitorul altora ca să-și îmbunătățească, pe termen scurt, propriile cifre de trafic.

Tăierea copacilor nu e partea acceptabilă a acestui târg

Dacă cineva vă spune “copacii sunt partea sentimentală a problemei, iar contractul e partea serioasă”, încearcă să vă facă să alegeți bătălia greșită. Copacii maturi dintr-un centru de oraș au avut nevoie de decenii ca să crească. Vara răcoresc parcul, adăpostesc păsările și insectele care nu se mai întorc odată ce pământul a fost săpat și poartă amintirea fiecărui om care s-a așezat vreodată la umbra lor într-o după-amiază fierbinte. Un puiet plantat altundeva, într-un parc „extins”, nu e o compensație. E o picătură într-un ocean vândută drept refacere, iar a-l pune pe picior de egalitate cu ce crește deja acolo de decenii e fie superficial, fie necinstit.

Așa că să spunem lucrurilor pe nume: ceea ce vedem este un plan care distruge un parc viu și leagă orașul, pentru 49 de ani, de decizia altcuiva, plan vândut cu sloganuri de împrumut și adoptat cu voturile extremei drepte. Niciuna dintre cele două jumătăți - copacii și contractul - nu merită indulgență, doar pentru că cealaltă sună mai urgent. Am mai desfăcut o dată un contract asemănător și știu că se poate. Tocmai de aceea nu există nicio scuză ca restul să fie cedat acum, cu o semnătură.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp