Sari la continut

Spune-ți părerea! Intră alături de noi în comunitatea Republica

Vă invităm să intrați în Comunitatea Republica, grupul de Facebook în care contributorii, cei care își scriu aici ideile, vor sta de vorbă cu tine. Tot ce trebuie să faci este să ceri intrarea în acest spațiu al dialogului.

Când la catedră îţi aminteşti că ai învăţat să înoţi într-un râu

Copii afară

Foto: Guliver/Getty Images

Să îi văd pe copii îmbujoraţi e semn că timpul mai are răbdare cu noi în învăţământ. Între straturi întregi de manuale, auxiliare, materiale diverse-prea-lungi-prea departe-de-ce-caută-mintea-copiilor, copiii au nevoie în fiecare zi SĂ RESPIRE diversificat: calm, pe nas; surprinşi în joc, inspirând o minge de aer; într-un zâmbet lung, pe gură.

Precum diversificarea făcută atunci când sunt bebeluşi, copiii au nevoie de diversificare la orice vârstă şi aceasta presupune efort şi creativitate de fiecare dată. Şi noi adulţii avem nevoie de diversificare pentru a fi fericiţi şi a ne simţi împliniţi. Când suntem plictisiţi sau prea îngrijoraţi în viaţa noastră, pentru a nu îi da mai departe copilului aceste stări, e momentul să diversificăm.

Şcoala e un loc de joacă al ideilor sau cel puțin aşa ar fi sănătos. Şi mai departe, ca într-o poveste, un joc al ideilor în mişcare. Aceste idei nu au de ce să se lovească de bănci. Fluidizarea spaţiului de învăţare este esenţială pentru corpul copilului dornic de mişcare.

Să călătorim puţin în timp. Cum simţeam corpul nostru de copil? Cum îşi aduna orele de joacă? Cât de mult avea nevoie să se învârtă? Cât de sus îşi dorea să sară?

Ne uităm la copii căutând să îi susţinem să termine ce au de lucrat. Zi de zi. Uneori fără a ne opri să calculăm dacă au acele 4-5 ore de mişcare. Şi uitând că au mai multe ore de aşteptare. Aşteptare  în drumul spre şcoală, aşteptare să le permitem lucruri, aşteptare să aibă pauze şi povestea aşteptării e lungă.

Când în clasă nu sunt copiişi mă gândesc la ce le dă curaj şi sentimentul libertăţii, îmi aduc aminte de la catedră că am învăţat să înot într-un râu. În spatele caselor prietenilor mei din copilărie se întindeau câmpuri cu porumb, râuri şi dealuri cu păduri. De pe dâmburi înalte săream scufundându-ne în râu şi deschizând ochii să privim sub apă. Aveam timpul nostru fără întreruperile adulţilor.

Mi se pare important, în clasă sau în curtea şcolii, să le spun elevilor mei: “Scuză-mă că te întrerup” şi abia după să discutăm sau îi întreb dacă au energie să mă ajute cu ştersul tablei sau orice altceva este necesar în acel moment. Nu ai cum să negi ceea ce se întâmplă cu un copil şi el să înveţe ce stări îi aparţin şi să se simtă bine cu el.

În clasa mea îmi doresc copiii să îşi exerseze puterea de a alege şi să găsim ferestre de timp în care să discutăm ce consecinţe logice derivă din aceste alegeri. Discutăm împreună despre cum să avem grijă de noi. Am avut timp să ne uităm pe fereastra atunci când a început să ningă pentru prima dată la şcoală sau când un copil anunţa în clasă un lucru gingaş observat, daeam avut și un plan în ceea ce privește învățarea. De câte ori atenţia “fuge”, ne reîntoarcem la ceea ce este important “acum”. A reuşi să organizezi lucrurile de făcut “acum” şi “mai târziu” susţine ordinea interioară şi ordinea mentală. Şi întrucât este un plan făcut împreună, este al nostru, am stabilit ceea ce este important. Pentru ceea ce nu este în plan, pot fi utilizate agendele, fie că sunt anumite amintiri său întrebări, dar este loc şi de momentele în care ei simt nevoia de pauză şi pot cere o pauză de relaxare. Avem ritmuri diferite şi respect faţă de ele.

Am avut clase cu care am făcut orele de pictură în pădurea Băneasa, am pus pe fiecare bancă din clasă o floare pe care să o admire în momentele în care copiii simt nevoia să “respire”, am făcut lectura pe pufuri în curtea şcolii sau am pictat poveștile pe şevalete, Fiecare clasă şi-a creat propriul univers. Tocmai pentru că am pornit de la interesele lor.

În planul de “transformare” şi-au găsit rostul orele pe bicicletă, pictarea de jocuri în curtea şcolii, scris-expoziţie pe planşe pe pereţi, orele în aer liber. Copiii au răspuns cu bucurie la întrebarea “ce-ar fi dacă…?”, dar au şi brodat pe propriile idei pentru a aduce încântarea printre colegi.

Ce fel de râu le mai putem aduce aproape copiilor? Bogăţia experienţelor este fundamentală pentru armonia clasei. Prin toate aceste experienţe care oferă o anumită intensitate şi o captare în flux, concept definit de către Mihaly Czenchemihaly, se poate interveni astfel încât copiii să conştientizeze fericirea care este posibilă la şcoală şi având spaţiu să acţioneze să ducă această experienţă la intensitatea pe care şi-o doresc. Atâta vreme cât nu epuizezi ca profesor ceea ce se poate face în clasă cu resursele existente, copiii vor veni cu povestea lor.

Am fost învăţată să înot de prietenii mei de atunci. Cum îşi explică între ei copiii este o adevărată artă. O artă pe care am găzduit-o în clasă încă de acum 5 ani. Copiii devin profesori, și sunt recunoscuţi de ceilalţi ca atare. Pe rând îşi acordă atenţie şi oferă şi acceptă ajutorul. Ştiu că fiecare are ceva de oferit în învăţarea ceilulalt şi ceilalţi au răbdare să exerseze ce înseamnă să fii profesor. 

“Oamenii trebuie convinşi de existenţa fericirii, pe care o ignora chiar şi-atunci când se bucura de ea” (Montesquieu). Într-o clasă este important să enunţăm fericirea pe care o creăm, pe care o trăim şi care ne aparţine. Învățăm literele scriind despre noi, cu entuziasm: despre calităţi, dorinţe, fapte. De ce să scriem numai despre lanuri, tractoare şi alte lucruri atât de departe de ei? Găsim timp în oră să ne întrebăm ce amintiri frumoase ne dorim la şcoală, să facem un calendar al zilelor speciale pentru noi, de la ziua în care facem pâine, la ceainăria clasei sau ziua coafurilor trăznite. Suntem aşadar atenţi la fericirea de astăzi. Este o abilitate să o recunoşti şi să o savurezi.

Nu putem ignora condiţiile psihologice ale fericirii enunţate de către Christophe Andre, printre care accceptarea şi stima de sine, relaţiile pozitive cu ceilalţi, autonomia şi sentimentul de control asupra mediului înconjurător. Astfel, fiecare zonă de impact asupra nivelului de fericire al copilului este fundamental să fie irigată zilnic şi acestuia să i se lase loc de iniţiativă şi să i se facă cunoscute instrumentele prin care singur îşi poate gestiona propriile probleme şi poate să “repare” momentele tensionate cu colegii.

În clasa mea aud mereu: “Şi el este de acord”, pentru că punem preţ pe cererea permisiunii când facem o modificare, de la schimbarea locului în bancă la folosirea unui anumit obiect. Luând parte la regulile clasei, nu cer un anumit obiect, ci întreb: “Îmi poţi da….?” fără să caut fără acord în penarul sau ghiozdanul copilului. Este esenţial pentru el să ştie că obiectele care îi aparţin nu pot fi folosite fără permisiune. Nu insist să împartă când nu îşi doresc, ci ajut copiii să înţeleagă şi valoarea lui “nu” pe care la rândul lor îl vor folosi în anumite momente.

Revenind la râul din copilărie, am fost învăţată să înot de prietenii mei de atunci. Cum îşi explică între ei copiii este o adevărată artă. O artă pe care am găzduit-o în clasă încă de acum 5 ani. Copiii devin profesori, și sunt recunoscuţi de ceilalţi ca atare. Pe rând îşi acordă atenţie şi oferă şi acceptă ajutorul. Ştiu că fiecare are ceva de oferit în învăţarea ceilulalt şi ceilalţi au răbdare să exerseze ce înseamnă să fii profesor. Prin întrebările lor legate de oră pe care o pregătesc observ şi eu ce înseamnă pentru ei profesorul. De la “trebuie să ajung primul în clasă” la alegerile de surprize pentru a îşi face fericiţi colegii. 

În acest mod, creăm un râu al învăţării, “curgem” împreună spre o versiune mai bună a noastră. Ne exersăm răbdarea cu noi şi cu ceilalţi. Şi ne bucurăm când în acţiunile noastre se reflectă bunătatea, creativitatea, echilibrul, precum se reflectă soarele în undele unui râu. Când copiii sunt precum nişte unde, râul e bogat, năvalnic, cristalin, clasa e în flux.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Cu 3 ani în urmă am devenit mamă de adolescentă

Încă de la început pe traseul nostru spre a o aduce acasă la noi, ne-am lovit de chichițe birocratice. Adopția nu era posibilă de fapt, din motive pe care aleg să nu le expun, așa că am fost îndrumați spre varianta cea mai apropiată ei, plasamentul familial.

Citește mai mult