Uneori mă tem că nu voi reuși să transmit corect copilului meu toate cunoștințele mele. Asta e bogăția mea, de cealaltă nu am foarte multă și cu ea n-are ce face, dacă va rămâne needucat. Îmi doresc ca el să înțeleagă lumea, mult mai mult decât am putut eu să o înțeleg până acum.
Mulțumesc cerului, copilul este perfect sănătos, dar nu știu cum să-i fac mai ușoară învățarea de cântece, numere, litere, iar mai târziu de logaritmi și integrale.
Uneori cedez prea repede, alteori nu știu cum să fac mai atractive lecțiile sau insist până ce copilul începe să dezvolte o respingere. Sau îmi pierd răbdarea.
Poate e prea mic, poate eu nu știu cum să fac, poate e el mai energic, poate nu am eu suficientă răbdare, poate toate astea câte puțin.
Pedagogia este o știință, dar și o artă a educației, de care știam, dar nu m-aș fi gândit să apelez la metodele ei.
Până când am aflat de o poveste de viață extraordinară.
E vorba de celebrul Vasile Adamescu.
Născut perfect sănătos, la vârsta de doi ani și jumătate, rămas nesupravegheat, în grija unei mătuși, adoarme pe prispa casei. Între timp, o ploaie rece de toamnă îl udă până la piele și micuțul copil răcește.
Familia, neștiutoare de carte, încearcă să îl îngrijească cum poate mai bine. Era pățită. Băiețelul trecea acum prin ce trecuse și mama sa, care căzuse într-o copcă de gheață, încercând să ia apă din Dunăre. Murise în 1946, cu numai câteva luni în urmă.
Răceala se transformă în meningită și treptat copilul își pierde vederea și auzul. Din cauză că nu avea exercițiul vorbirii, devine și mut.
Rămas în grija bunicii, care l-a iubit nespus, la 11 ani, face un drum lung, din sudul țării, din comuna Borcea, tocmai până la Cluj.
Auzise bunica lui că acolo este o școală pentru orbi și surzi.
De frică să nu îl refuze, pe motivul vârstei, sau al triplei deficiențe, tatăl îl părăsește. Direcțiunea, încurcată de situație, îl acceptă în cele din urmă.
Așa cum descrie în cartea sa autobiografică, soarele a răsărit acum și pe strada lui.
Întra în lumea cunoașterii.
Și atât de mult a iubit Vasile cunoașterea, încât a reușit, cu ajutorul și devotamentul uriaș al unui grup de profesori, ca în următorii ani să poată să citească, să scrie, și cel mai uimitor, să vorbească.
Istoria cunoaște doar 3-4 persoane care au reușit să își depășească situația de orbi, surzi și muți, și să vorbească.
A reușit să-și termine liceul, pe vremea când bacalaureatul era ceva mai serios ca dificultate, și să intre și la Facultatea de Istorie-Filosofie, secția psihopedagogie specială. A concurat cu 273 de candidați văzători, pentru unul dintre cele 34 de locuri. A intrat cu nota 8,16.
Mai departe, devenit profesor, îndrumând la rândul său alți copii orbi.
Iată cum pedagogia, devotamentul profesorilor, voința, și răbdarea au adus unui copil pierdut, lumina cea mai de preț: Cunoașterea.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.