Foto: YAY Media AS / Alamy / Alamy / Profimedia
Unul dintre cele mai puternice mituri din știința economică, apărut în ultimii ani și intens folosit ca argument pentru a arunca cu bani în economie, este cel legat de relația inversă între inflație și șomaj. Pe scurt, dacă inflația crește, șomajul scade. Vă găsiți mai ușor de muncă într-o economie inflaționistă.
Vi se pare stupid acest lucru? Sigur că este. Pentru că această descoperire pleacă de la o relație pur statistică (o corelație) și nu de la o cauzalitate teoretică: economistul britanic A. W. Phillips a luat dinamica salariului și a corelat-o cu șomajul observând pe un caz particular că ele s-ar mișca în sens opus. Și, de aici, omul a pretins că a descoperit ceva teoretic: dacă salariul nominal crește, șomajul scade (ocuparea crește).
Adică, cu salarii nominale mai mari, se găsesc mai multe locuri de muncă în piață.
Aceasta este o idee năstrușnică, ce contrazice logica și teoria economică din plin, evident. E intuitiv de ce. Când pleci hotărât de acasă să ceri salariu mai mare angajatorului tău, există șanse foarte mari să fi dat afară pe ușă. Să îți pierzi locul de muncă. Să îngroși rândurile șomerilor și să faci coadă la ajutorul de șomaj. Și nu cum spun etatiștii care roiesc în jurul tiparniței de bani producând inflație. Care ar avea, cică, efecte benefice.
Am putea găsi două argumente pseudo-teoretice care să stea în spatele acestei idei năstrușnice:
1. Pe termen scurt, șomajul ar putea să scadă pentru că o creștere a salariului nominal va duce la creșterea prețurilor într-o măsură mai mare decât cresc salariile nominale (în termeni reali puterea salariului să scadă). Pe termen lung, efectul este contrar. Cu prețuri care cresc constant peste rata de creștere a salariilor nominale se distrug locuri de muncă, nu se generează altele noi. În plus, inflația este prezentă în costul capitalului, în dobândă. Pe termen lung, inflația duce la creșterea dobânzilor și la inhibarea investițiilor (cererea de capital crește și oferta de capital scade, ambele lucruri se întâmplă în același timp). Deci, cu dobânzi în creștere și investiții în scădere, inflația duce la creșterea șomajului nu la diminuarea lui.
2. Inflația poate fi rezultatul unei expansiuni monetare direcționată către finanțarea cheltuielilor guvernamentale în creștere care generează locuri de muncă. Adică, pe scurt, statul emite titluri de stat pe care băncile le cumpără și le duc la banca centrală pentru a primi pe ele lei proaspăt tipăriți. Iar apoi statul face din banii aceștia ”rondouri” angajând oameni care să le sape, să le ude, să mângâie florile. O altă iluzie. Pentru că, prin inflație, banii pleacă din privat spre sectorul public. Inflația are un efect redistributiv. Niște locuri de muncă se generează prin inflație (cei care lucrează la rondouri) în timp ce altele dispar (din privat). Prin inflație, economia bună este înlocuită de una rea. Care este și nesustenabilă pe termen lung: cei care lucrează la rondouri depind de banul public, de bunăvoința tătucului și de tiparniță. Când dispare sursa (expansiunea monetară, inflația), dispar și locurile de muncă instantaneu.
Toți cei care roiesc în jurul tiparniței au îmbrățișat acest argument pseudo-teoretic. Ei pun la lucru rotativa de bani îmbătați de sentimentul că generează locuri de muncă. Că ajută economia. Și ne mai și aburesc pe noi cu iluzia asta care este complet în afara științei economice. Această relație dintre inflație și șomaj și modul în care s-a ajuns la ea sunt un bun exemplu de cum se desfășoară astăzi lucrurile în știința economică. Cum generăm ”teorii” ca să justificăm expansiunea statului. Cu care este foarte greu să te lupți, din păcate.
Articol preluat de pe blogul autorului
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
1. Pseudo-teorie??? Hahaha. Curba Phillips este bine documentata in literatura, inclusiv mai recent cand s-a observat ca relatia inflatie-somaj este intretinuta de asteptarile agentilor economici, mai putin de fluctuatiile istorice asa cum era inainte de 1980 (a se vedea cel putin, Blanchard, 2016, https://pubs.aeaweb.org/doi/pdfplus/10.1257/aer.p20161003; Ball si Mazumder, 2018; https://onlinelibrary.wiley.com/doi/abs/10.1111/jmcb.12502),
2. Deflatia o fi buna? Explicati cititorilor, va rog, cazul Japoniei...
3. Completare la o logica fracturata: (i) Simplificand, nu orice angajat va cere o marire de salariu, ci doar cei care activeaza deja (deci au experienta) in domenii in care salariul creste (a crescut). (ii) Intr-o economie inflationista, cererea agregata e mai mare decat oferta, firmele vor sa produca mai mult pentru a avea profituri mai mari in viitor => cer mai mult capital (inclusiv uman) => vor sa angajeze => se creaza un excedent de cerere pe piata muncii. (iii) Bineinteles, structura economiei sau frictiunile din piata muncii conteaza mult, insa presupunand ca economia este libera, doar un idiot isi va da afara angajatii care cer mariri de salariu fundamentate (e important sa facem aceasta distinctie). Piata regleaza aceste derapaje: angajatul isi gaseste un loc de munca cel putin la fel de bine platit in alta parte, in timp ce angajatorul ramane cu buza umflata; pierde un angajat cu experienta si va fi nevoit in final sa angajeze un debutant cu acelasi salariu ca inainte (=>pierdere de productivitate) sau unul cu experienta dar cu un salariu mai mare (deci ce a realizat exact?)
Oferta de muncă, precum şi cererea de muncă, se vor urmări intotdeauna una pe alta. Este un mecanism automat de reglare a pieţii, un fel de „mână invizibilă” care acţionează în economie şi nu poate fi influenţată de nimeni şi de nimic:
- Firmele vor emigra întotdeauna în zonele unde pot găsi muncă mai ieftină.
- Pe de altă parte, lucrătorii vor emigra întotdeauna în zonele unde pot găsi salarii mai mari.
Aceste lucruri se vor întâmpla mereu şi automat, similar cu principiul vaselor comunicante.
Lucrătorii care se plâng de salarii mici, sau firmele care se plâng de lipsa forţei de muncă, sunt de fapt cei care observă că cererea şi oferta de muncă deocamdată nu au ajuns în echilibru în zona respectivă. Dar, e vorba numai de timp şi lucrurile se vor echilibra automat şi în această zonă geografică, la fel cum s-au echilibrat în Germania după desfinţarea zidului dintre Est şi Vest.
La un moment dat va trece şi această pandemie, şi toate restricţiile de mişcare dintre ţări. Eventual, la un moment dat, vor dispărea şi diferenţele salariale dintre diverse zone ale UE. Şi vom dansa cu toţii într-o mare horă europeană predictibilă şi social-colectivistă. Atunci când se va întâmpla acest lucru şi vor fi fost eliminate diferenţele salariale dintre zone; sunt curios pe cine va mai arunca vina lucrătorul român?
Cât priveşte exodul de companii dinspre vest spre est, acesta s-a produs după '89, însă doar spre acele ţări care au înţeles să respecte investitorii şi care au un mediu investiţional predictibil şi prietenos (vezi Polonia drept exemplu).
La noi nu prea se mai înghesuie nimeni din cauza birocraţiei stufoase, legi şi fiscalitate care se schimbă de pe azi pe mâine, taxarea muncii enormă, infrastructura deficitară şi aşa mai departe.
Atâta timp cât nici măcar românul de rând nu mai are curajul să devină antreprenor - ce să ne mai aşteptăm de la investitorii străini? Să fiţi sigur că, dacă mediul nostru investiţional ar fi unul mai prietenos, mai favorabil, firmele din Vest s-ar înghesui şi aici.
Însă, până una alta, în România încă îţi mai trebuie acordul vecinilor ca să deschizi până şi un amărât de start-up de apartament. Trebuie să ţi se dea voie pentru ca firma ta să primească privilegiul de a plăti impozite şi taxe în România. Apoi, aici ori ai bani ca să închiriezi un spaţiu comercial + salariile minime impuse de stat + şpăgi + diverse controale + amenzi abuzive - ori nu ai nicio şansă.
Şi, în momentul când ai reuşit, vei fi copiat imediat de către un guzgan care te va elimina din piaţă.
Să nu-ţi închipui că lucrurile astea nu se ştiu şi că investitorii străini sunt proşti. Orice schimbare legislativă sau fiscală cât de mică se află imediat în afara ţării. Investitorii străini analizează constant şi cu mare atenţie riscurile, dar şi potenţialul de profit pe care l-ar putea realiza aici.
Nu te poţi aştepta să vină investitori bănoşi şi angajatori educaţi atâta timp cât tu critici cu orice ocazie străinii, băncile, firmele multinaţionale şi în general capitalismul.