Trăim într-o societate din ce în ce mai diversă din foarte multe puncte de vedere. Migrația forței de muncă naționale și înlocuirea acesteia cu forță de muncă din diverse state din Asia, îmbătrânirea accentuată a populației combinată cu rata negativă a natalității, politicile publice pentru persoanele cu dizabilități, structurile instituționale care promovează egalitatea de șanse între femei și bărbați, vizibilitatea tuturor minorităților naționale care trăiesc pe teritoriul României, minoritățile sexuale și alte elemente, condiționează și modelează societatea în care trăim.
Această situație nu se manifestă doar în România. Practic întâlnim situații similare în toate statele membre ale Uniunii Europene. În acest context, unele state membre ale Uniunii Europene si-au asumat un management al diversității încă din 2004, dar Uniunea Europeană a lansat acest concept încă din anul 2010.
În România, Carta diversității s-a lansat în aprilie 2018 și astfel, țara noastră a devenit al 21-lea stat membru care are o astfel de cartă. Din perspectivă statistică și din ultimele informații disponibile, aflăm că există 197 de semnatari, acoperind circa 260.000 de angajați din companii private, câteva instituții publice și ong-uri.
Practic, Carta diversității este definită pe pagina dedicată ca având la bază ”un set de principii generale, asumate voluntar de către semnatar cu scopul de a promova diversitatea, non-discriminarea, incluziunea și egalitatea de șanse la locul de muncă”. De asemenea, tot pe site, mai găsim textul Cartei, platforma europeană a diversității și beneficiile managementului diversității.
Dar sunt interesate companiile românești de promovarea principiilor incluziunii și nediscriminării? Și când mă refer la companii românești, vorbesc despre distincția simplă între companii românești și companii multinaționale, fără a intra prea mult în detalii de ordin juridic referitoare la sediu, acționariat sau formă de organizare.
Este o întrebare pertinentă având ca punct de pornire exact Carta diversității din România.
Toate bune și frumoase, dar când analizăm semnatarii Cartei diversității din România (așa cum sunt ei prezentați pe site-ul dedicat), observăm cu ușurință că cei mai mulți semnatari ai Cartei sunt companii multinaționale care își desfășoară activitatea în România, iar companiile românești sunt foarte puține. În schimb este interesant că identificăm pe lista semnatarilor mai multe instituții publice ca Direcția Regională de Statistică a Municipiului București, Rețeaua Națională a Muzeelor din România, Liceul special pentru deficiențe de vedere din Buzău, Consiliul Local sector 6, Ministerul Muncii și Protecției Sociale, Inspectoratul Școlar al Municipiului București, Agenția Națională a Funcționarilor Publici, Instituția Prefectului din județul Giurgiu, Primăria Calvini, Agenția Națională pentru Persoane cu Dizabilități, Ministerul Informațiilor și Societății Informaționale, Agenția Națională pentru Egalitate de Șanse între Femei și Bărbați, Universitatea București, și cu astea le-am enumerat aproape pe toate dintre cele afișate pe site. În afară de instituțiile publice mai regăsim pe listă și câteva ong-uri.
Întrebarea inițială rămâne. De ce nu sunt interesate companiile românești, firmele românești, de Carta diversității?
Ar putea exista câteva potențiale răspunsuri, dar nu știu dacă aceste răspunsuri reflectă cu adevărat intenția sau lipsa de intenție de a adera la Carta diversității. Cred că cele mai simple explicații ar fi acelea că fie nu au auzit de Cartă, fie au auzit, dar nu le interesează, fie consideră că managementul diversității este ceva total lipsit de importanță, fie managerii de resurse umane/managementul /acționariatul companiilor nu dețin suficiente informatii pentru a lua o decizie.
Cred că ar putea exista și o altă explicație mai interesantă. Au implementat deja principiile Cartei, dar nu consideră utilă plata taxei pentru acoperirea taxei de înregistrare și secretariat. Și în aceste condiții, dacă principiile Cartei trebuie asumate voluntar, ce rost mai are să plătești o taxă? Poate companiilor românești nu li se pare un raport cost – beneficiu echitabil. Cu alte cuvinte, plătesc o taxă și cu ce mă aleg?
Poate alte cauze mai substanțiale ar fi legate de lipsa unei anumite coerențe în ceea ce privește criteriile pe care o companie ar trebuie să le îndeplinească pentru a putea semna Carta diversității și anumite criterii de evaluare periodică. Până la urmă, plata unei taxe și faptul că poți să folosești sigla Cartei diversității nu cred că aduce nicio garanție că acele principii sunt implementate, respectate și promovate.
Și nu în ultimul rând, la anumite companii problema este pusă în termeni de diversitate vs. competență, și, în aceste condiții, contează prea puțin implementarea unor principii de diversitate la nivel de companie.
În concluzie, cred că ar trebui analizat în ce măsură ne interesează pe noi, ca societate, diversitatea și incluziunea, și în ce măsură aceste principii sunt preluate și la nivelul societăților comerciale românești.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Tichia de mărgăritar cu aceeași "relevanță" ca "Tezele Congresului al XIV-lea"!
Iar articolul de față ce face? Propagandă la Carta Diversității și la politicile aferente, de-a dreptul aberante. Bine că încă n-au marșat mulți la tâmpenia asta. Să vedem dacă și cât rezistă.