Toți șefii de stat importanți s-au dus la Paris și de acolo ne vorbesc despre relevanța Conferinței Părților pe schimbări climatice. Folosesc cuvinte mari, ne amintesc cât de mare e miza și responsabilitatea de a se luă măsurile potrivite și leagă viitorul nostru de aceste decizii cruciale.
Ce e în neregulă cu această imagine?
Nimic, în afară de faptul că a mai existat un șir întreg de astfel de conferințe, la care s-au dat declarații asemănătoare, pentru ca în final să nu se implementeze măsuri concrete de combatere a schimbărilor climatice.
Previziunile legate de schimbările climatice erau încă din 1997 destul de alarmante cât să fi determinat atunci o parte a statelor lumii să semneze un acord de reducere a emisiilor, la o conferință organizată în orașul japonez Kyoto- de unde vine și denumirea tratatului.
Acordul de la Kyoto prevedea reducerea emisiilor globale cu 5,2% între 2008 și 2012 și venea la 5 ani după prima conferință majoră pe această temă (Rio de Janeiro) fără să producă schimbările așteptate. Asta și din cauza faptului că marii poluatori ai lumii au refuzat să ratifice tratatul, așa că această primă înțelegere rămâne mai degrabă una formală decât una cu efecte reale.
Discuțiile cu adevărat serioase pe această temă au început abia 9 ani mai târziu, când economistul Nicholas Stern a prezentat un raport de 700 de pagini în care traducea fenomenul schimbărilor climatice în limbaj economic, arătând că fiecare minut de amânare a acțiunilor necesare pentru combaterea acestui fenomen ne va costa extrem de mult din punct de vedere social, dar și economic. Concluzia majoră a raportului era că ignorarea fenomenului va costa infinit mai mult decât introducerea unor măsuri concrete de a reduce emisiile.
Ideea a fost larg preluată de guverne și instituții și, în scurt timp, au apărut și planuri concrete de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră, precum targetul Uniunii Europene: 20% până în 2020.
Au urmat alte conferințe, alte discuții și o scurtă perioadă de entuziasm, când tema era una centrala în dezbaterile globale, până când a apărut criza economică, care a marginalizat din nou subiectul.
Între timp schimbările climatice au tot evoluat. Emisiile de CO2 au crescut de 12 ori față de 1990, cauzând o creștere vizibilă a temperaturilor. În cei 134 de ani de monitorizare a temperaturii globale, primii 10 cei mai calzi ani se situează în perioada de după 2000, recordul absolut fiind deținut în acest moment de 2014, însă semnele deja ne arată că anul 2015 va fi unul și mai cald. Tot NASA ne arată că în acest moment avem deja o creștere de 0,75 de grade Celsius față de media celor 134 de ani.
E greu să nu observi efectele schimbărilor climatice din jur, începând de la secete, inundații, fenomene meteo extreme și lipsa de predictibilitate a vremii din jurul nostru. Din păcate toate rapoartele arată că fenomele extreme se vor accelera, iar temperaturile vor continua să crească.
Ce s-a mai schimbat față de 1997 este interesul și presiunea publicului din țările dezvoltate. Dacă la începutul anilor 2000 subiectul nu era pe agenda discuțiilor zilnice ale populației, azi există o presiune reală asupra celor care iau decizii nu numai în Europa, ci și în SUA și în statele în curs de dezvoltare. Principala explicație a acestui interes este că au început să apară schimbări sesizabile pentru toată lumea, nu doar de populația țărilor cele mai expuse, așa că nu numai studiile, dar și viața de zi cu zi ne atrag atenția asupra severității fenomenului.
Un exemplu bun în acest sens este unul dintre cele mai dezvoltate state din SUA, California, care este afectat de un fenomen de secetă extremă de câțiva ani, forțând autoritățile să introducă măsuri severe de economisire a apei. În acest fel statul în care stau mai toate celebritățile și liderii de opinie interzice spălarea mașinii în timpul verii, limitează drastic consumul de apă, impunând de exemplu ca multe din piscinele din vilele luxoase ale elitei americane să stea goale. În ciuda acestor restricții statul tot nu are destulă apă la îndemână, nici măcar pentru uz casnic, ca să nu mai vorbim de stingerea incendiilor de vegetație din ce în ce mai frecvente din zonă.
E greu să nu observi efectele schimbărilor climatice din jur, începând de la secete, inundații, fenomene meteo extreme și lipsa de predictibilitate a vremii din jurul nostru. Din păcate toate rapoartele arată că fenomele extreme se vor accelera, iar temperaturile vor continua să crească. Un raport recent ONU ne arată că, în ultimii 20 de ani, 600.000 de oameni au murit ca efect direct al fenomenelor meteo extreme și 4,1 miliarde de oameni au fost afectați de aceste fenomene. Față de perioada 1985-1995, incidența acestor fenomene a crescut cu 14%, fiind afectate 87 de milioane de gospodării.
Așa am ajuns la acest moment în care liderii lumii nu mai au opțiunea de a ignora fenomenul, mai ales că aceste schimbări pot cauza reacții în lanț și bulversări sociale greu de imaginat. De exemplu, o creștere cu 2 grade a temperaturii globale poate cauza o prăbușire cu peste 10% a culturilor de grâu și porumb la nivel global, care ar accentua și mai mult discrepanța între statele dezvoltate și cele în curs de dezvoltare, având în vedere că cele din urmă sunt mai expuse la astfel de schimbări. O scădere a recoltelor poate genera reconfigurări sociale, printre care migrații masive, care vor avea nevoie de alte intervenții, planuri și investiții.
În același timp aceste schimbări accelerează sau determină dispariția multor specii de plante și animale de pe planetă (deja o încălzire de 2 grade Celsius ar putea condamna la extincție 25% din speciile de plante), generând reacții în lanț în natură, cu efecte total imprevizibile.
Așa că este inevitabil să luăm măsurile necesare.
Problema este însă că măsurile s-au amânat deja foarte mult, iar dacă realmente vrem să oprim posibilele dezastre, schimbările trebuie să fie radicale.
Predicția creșterii temperaturii medii globale cu 2 grade era cel mai pesimist scenariu imaginabil în Parlamentul European, când noi încercam să adoptăm pachetul de legi pe limitarea fenomenului, în 2008. În acest moment însă acest scenariu este posibil doar dacă se iau cele mai drastice măsuri, obligatorii pentru toate statele, ceea e puțin probabil să se întâmple.
De ce puțin probabil?
În SUA vor fi alegeri în curând, iar în cazul în care un conservator câștigă, indiferent de rezultatele conferinței, probabil va exista o tendință de negare a fenomenului și de amânare a măsurilor. Pentru a convinge țările în curs de dezvoltare să-și reducă emisiile este nevoie de solidaritate economică globală, iar pentru asta e nevoie de prezența tuturor statelor dezvoltate.
Deși fenomenul este din ce în ce mai alarmant, se evită câteva teme vitale. De exemplu, paralel cu reducerea emisiilor de către marii poluatori, este o mare nevoie de reducerea risipei. Doar in sectorul alimentar, conform UNEP, se risipesc anual 1,3 miliarde de tone de alimente, totalizând 30% din producția totală. Folosim un teritoriu egal cu suprafața Chinei, Mongoliei și a Kazahstanului ca să producem mâncarea aruncată, folosind apă cât debitul fluviului Volga. Niște legi eficiente ar putea optimiza sistemul, eliminând o bună parte a acestei risipe, însă pentru asta este nevoie de o reconfigurare a economiei. Pentru că felul în care mâncarea este produsă, ambalată, vândută și felul de consum promovat de toate magazinele face aproape imposibile astfel de măsuri. Așa că eliminearea risipei presupune și schimbarea modelului.
Pornind de la aceste premise trebuie să urmărim conferința de la Paris. Chiar dacă se iau toate angajamentele de care avem nevoie, tot nu ne va fi ușor. Însă dacă nu se iau, ar putea deveni catastrofal.
Nu cred că au existat multe momente în istoria speciei noastre când, într-un timp atât de scurt, au trebuit să fie luate decizii atât de importante. Rămâne să vedem cu ce rezultat.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.