Cât ne pasă de istoria noastră reală? Cetatea dacică Piatra Roşie, din Munții Șureanu, una dintre cele mai puțin cunoscute și studiate de către arheologi

Foto: Facebook Cetatea dacică Piatra Roșie

E foarte uşor să transformi istoria României într-o culegere de legende bune să gâdile orgolii naţionaliste speculate electoral de bărbaţi care se visează un fel de Mesia mioritici. Mai dificil este să investeşti constant, ca stat, în cercetări sistematice care să facă lumină asupra perioadelor istorice mai puţin cunoscute, ori să ai specialişti care să îşi dorească cu adevărat să îşi facă meseria şi să aducă la cunoştinţa publicului în mod onest rezultatele descoperirilor arheologice.

Când cetăţile din Munţii Şureanu au fost incluse în patrimoniul UNESCO în 1999, ne-am bucurat că se va pune capăt braconajului arheologic, vor fi iniţiate campanii arheologice serioase care să desluşească modul de viaţă al dacilor, întinderea reală a Sarmizegetusei Regia şi corectarea erorilor pe care istoricii din perioada comunistă, cu ordin de la Bucureşti să creeze un panteon al marilor oameni de stat printre care să fie aşezat la loc de cinste şi voievodul Ceauşescu, le-au săvârşit din grabă, lipsă de resurse ori, pur şi simplu, pentru că au urmat ordine politice. Cu rare excepţii, nu s-a întâmplat aproape nimic din toate acestea. 

Dintre toate aceste cetăţi, cea mai puţin cunoscută şi studiată de către arheologi a fost Piatra Roşie.

După ce ajunsesem într-o iarnă pe Valea Alunului, dar nu putusem vizita cetatea din cauza zăpezii, o reîntoarcere aici cu scopul de a ajunge până pe culmea de unde nobilii daci străjuiau cursul de apă şi dealurile terasate dimprejur era obligatorie.

Spre deosebire de cetăţile care se succed de la Orăştie înspre munte şi care atrag anual mii de turişti, mult mai puţini ajung aici, la Piatra Roşie, venind dinspre Călan şi străbătând ultimii kilometri pe un drum de piatră care, cu prilejul alegerilor, pare de fiecare dată că va fi asfaltat. Streisângeorgiu, Ohaba Streiului, Chitid… odată ce treci de aceste localităţi cu nume venind dintr-o lume veche, telefonul încearcă cu disperare să găsească semnal, iar la radioul maşinii se mai aude un singur post de radio.

După un pod peste pârâul care vine de undeva din munte şi care ne-a ţinut companie pe ultima parte a călătoriei, Pensiunea Dacica, ridicată chiar la poalele Pietrei Roşii, ne aştepta cu 9 pisici, un câine şi trei măgari, toţi sociabili şi curioşi. De aici şi până la cetate am făcut patruzeci de minute, un drum cu pante line, prin mijlocul pădurii. Iar la urmă, am ajuns la un drum de piatră la fel ca cel al Sarmizegetusei Regia, dar nerefăcut, un povârniş de pe care se prăvăliseră pietre fasonate din celebrul murus dacicus, şi, la sfârşit, un platou cât o poiană. Pe partea cealaltă a sa, rămăşiţele unui turn, iar la câţiva metri mai încolo, o stâncă, un punct de belvedere de unde se zăreau munţii dimprejur şi zborul de împerechere a doi ulii ale căror ţipete înfiorau păsările văii.

Cu excepţia capitalei regatului dac, unde au fost reconstituite, de o manieră discutabilă în anii ‘80, templele terasei sacre, celelalte cetăţi nu au nimic spectaculos. De fapt, găsim nişte ziduri din blocuri mari de calcar şi cam atât. O diferenţă enormă faţă de vestigiile din ţările pe care obişnuim să le vizităm în concedii, nu-i aşa?

E greu să comparăm istoria antică a României cu cea a Italiei, de exemplu, deşi aud tot mai des că sărmanii romani au învăţat latina de la daci. Totuşi, cred că aproape fiecare ţară în care am ajuns îşi face un titlu de onoare cu anumiţi antecesori care, la un moment dat, contaseră în istorie, dar reconstituie pentru turişti măcar câteva străduţe sau clădiri monumentale din resturile vreunui oraş dispărut care devine, pe urmă, atracţie turistică. Ceea ce, în ciuda mândriei de a fi urmaşii lui Burebista şi a lui Decebal, la noi nu s-a întâmplat. Ba, de multe ori, s-a făcut “arheologie” cu buldozerul în situri antice.

Întors la Pensiunea Dacica, aparţinând fundaţiei cu acelaşi nume, unde am găsit o bibliotecă impresionantă, am dorit să aflu mai multe despre cetate. Voiam o monografie actuală, poate o prezentare pe înţelesul neofiţilor a modului în care trăiau localnicii înainte de a se trezi cu romanii pe cap, cum arăta cetatea când Decebal preluase conducerea regatului, de ce aleseseră o mare parte a dacilor să trăiască în creierii munţilor. În schiţa găsită pe google şi provenită din monografia lui Daicoviciu din 1954 mi se arăta un vârf de deal înconjurat de ziduri şi câteva turnuri asemănătoare donjoanelor medievale, însă baza turnului de apărare pe care îl văzusem dezvelit era mult sub nivelul platoului unde fusese cetatea, ceea ce nu aducea deloc cu desenul de acum şaptezeci de ani.

Administratorul pensiunii mi-a spus că preşedinta fundaţiei, Aurora Peţan, realizase câteva studii actuale despre cetate. Urma să ajungă în câteva ore. Noroc cu google şi semnalul wifi care ajungea acolo datorită sateliţilor lui Musk şi am reuşit să descarc două articole ale dânsei din multitudinea de materiale ale căror linkuri erau încărcate pe siteul fundaţiei.

“Piatra Roşie nu a fost doar o cetate. Pe platoul dealului era doar reşedinţa nobiliară. Multe dintre dealurile din jur au fost terasate şi pe ele se întindea aşezarea civilă. Este aceeaşi situaţie ca şi la Sarmisegetuza Regia: incinta sacră este doar o mică parte din capitala Regatului Dac”, mi-a explicat cercetătoarea Aurora Peţan, preşedintele Fundaţiei Dacica.

Foto: Facebook Cetatea dacică Piatra Roșie

Din păcate, arheologii s-au focusat mereu pe terasele unde se găsesc incintele sacre şi “curţile” nobiliare sau regale, în ciuda faptului că viaţa dacilor, ca popor, are multe, foarte multe, necunoscute. Pare un sindrom “Indiana Jones”: specialiştii caută structuri monumentale, expresie a elitelor locale, golite oricum de obiectele de valoare înainte de războiul cu romanii din 105-106, fără să încerce măcar să înţeleagă din cercetarea urmelor materiale cum era viaţa dacilor, obiceiurile şi modul de viaţă.

Bineînţeles, atunci când specialiştii tac, înfloreşte fantezia. O naţiune care nu îşi cunoaşte istoria sau crede că adevărul istoric este conţinut în filmele de propaganda ale epocii comuniste este normal că pleacă urechea la basmele spuse de politicieni extremişti sau “influenceri” care le gâdilă orgoliul. Nu are rost să enumăr aberaţiile scornite de-a lungul ultimelor decenii, fiindcă acesta este un site de analize sociale şi politice, nu unul de promovare a literaturii ştiinţifico-fantastice cu pretenţii de realitate.

În 2017, Fundaţia Dacica a solicitat descărcarea de sarcină arheologică pentru un teren aflat în vecinătatea Cetăţii Piatra Roşie pentru plantarea unei livezi. Arheologii Muzeului Civilizației Dacice și Romane din Deva, împreună cu cei ai Universităţii de Vest din Timişoara, alături de specialişti ai unor discipline conexe, au avut ocazia să descopere tocmai ceea ce spuneam mai sus: cetăţile dacice sunt doar o mică parte a istoriei dacilor. Săpăturile au devăluit vestigiile ascunse de două milenii pe una dintre terasele civile ale aşezării şi, în doar trei săptămâni, cât a durat misiunea, au fost aduse la lumină monede greceşti, mărgele sau jetoane folosite, probabil, pentru jocuri, dar cu siguranţă nu pentru celebrul “Dacii şi romanii”. Aşa cum este firesc, fundaţia, care a susţinut costul lucrărilor, cât şi arheologii, au organizat o “zi a porţilor deschise” şi au prezentat publicului care a urcat până la aşezarea de lângă cetate, rezultatele campaniei de săpături.

Arheologii Universităţii Babeş-Bolyai, cei care exercită, de câteva decenii, un fel de monopol al investigaţiilor arheologice din Munţii Şureanu şi beneficiază de fonduri publice pentru cercetarea lor, s-au întors în 2021 în cetatea de la Piatra Roşie. La sfârşitul campaniei din acel an, mass-media scria că fusese descoperită o construcţie circulară necunoscută, probabil un templu. Cercetările au continuat, însă prea puţine informaţii au fost ulterior comunicate publicului ori specialiştilor, în cadrul conferinţelor internaţionale de arheologie.

În timp ce istoria reală a dacilor este dezvăluită de puţini specialişti pasionaţi, care dispun de fonduri limitate, politicienii populişti şi persoane care îşi doresc neapărat să iasă în faţă, indiferent de mijloace, se folosesc de nevoia oricărei naţiuni de a-şi cunoaşte trecutul şi de a fi mândră de el, spunând basme cu dacii întemeietorii Romei sau chiar cu Sarmisegetuza - “buricul Pământului”, creând o falsă imagine de sine, care, atunci când specialiştii se vor hotărî să o expună aşa cum a fost ea, va stârni doar indignare şi revoltă.

Până când ne vom normaliza raportul cu trecutul, o vizită cu “ochii larg deschişi” şi mintea asemenea, la cetăţile dacice din Munţii Şureanu este absolut necesară. Căutaţi pe acolo localnici şi cercetători oneşti, cum am avut noi ocazia să descoperim, care vă vor spune adevărul, nu vă vor gâdila orgoliul naţionalist şi vă vor livra basme proaste.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp