Sari la continut

Spune-ți părerea! Intră alături de noi în comunitatea Republica

Vă invităm să intrați în Comunitatea Republica, grupul de Facebook în care contributorii, cei care își scriu aici ideile, vor sta de vorbă cu tine. Tot ce trebuie să faci este să ceri intrarea în acest spațiu al dialogului.

Câte bordeluri, atâtea obiceiuri. În Japonia, la health cluburi nu se trage de fiare, dar se practică alte lucruri care sunt sănătate curată

Era demult o poveste despre un sultan și un domnitor român care s-au dedat unul la deliciile celuilalt: sultanului îi cam plăcea vinul, iar ghiaurului cafeaua. 

Și pentru că legea fiecăruia le interzicea și unuia, și altuia să le consume, au dat-o la pace ca la porțile Orientului: cafelei i-au zis „ceaiul împăratului”, iar vinului, nici nu mai contează cum, suc sau compot. 

Spre rușinea mea, nu-mi amintesc nici numele poveștii, dar pot la fel de bine să-i dau eu unul: Ipocrizia instituționalizată, căci despre asta aș vorbi puțin azi, cum funcționează ea la japonezi.

Ideea mi-a venit ducându-mă la o bancă oarecare cu o pușculiță grea de monede de unu, zece, cincizeci, o sută, respectiv cinci sute de yeni, să le schimb în hartii mai ușoare, preferabil de aceeași valoare. Înainte de ghișeu, mă întâmpină o angajată a băncii care dă informații și selectează clienții pentru ghișee în funcție de probleme (nu badigardul dă informații, ca la noi). Îi arăt pușculița și îi zic despre ce e vorba. Mă întreabă dacă am cont la banca respectivă. Aveam, dar nu luasem cu mine cardul și îmi era lene să mă duc să-l iau. Bine, spune doamna și îmi aduce un formular pe care scria așa: sub cincizeci de monede, schimbarea e gratis. Între 50 și 500, se percepe un comision de 324 de yeni, la peste 500 de monede, comisionul e 648 yeni. Păi de ce costă, zic? Monedele trebuie numărate, spune ea. Nu le numără o mașină?, insist eu. Ba da.

Dar dacă am cont aici? Aaa, atunci e gratis, vine răspunsul. Nu le numără tot mașina? Ba da. Veniți cu banii la ghișeu, noi îi numărăm în spate, completați o foaie de depunere și una de retragere și gata. Fără comision.

Ok, hai să zicem că aici există o logică: o bancă are nevoie de clienți și de niște bani care să circule. Dar hai să mergem mai departe. 

Pachinko

Pachinko un soi de joc de îndemânare-noroc, o corcitură între pinball (pentru cine mai ține minte) și slot-machine. În Japonia jocurile de noroc sunt interzise. Nu există cazinouri. Există loterie, cu premii nu foarte mari. Și că tot am zis de bănci, dobânda la un cont de economii este 0.02%, nu prea trăiește nimeni din așa ceva. În general, se cam descurajează ideea unui câștig fabulos sau fără efort.

Pe scurt, pachinko se joacă așa: cumperi un număr de bile pe care le tot împuști în diverse găuri. Dacă nimerești gaura norocoasă, îți aduce înapoi mai multe bile. Dacă la sfârșitul zilei ai mai multe bile decât ai cumpărat, se cheamă că ai câștigat. Ce? Aici e aici. Pentru că jocurile de noroc și cazinourile sunt interzise, câștigătorul nu pleacă cu bani pe loc de acolo, ca de la cazino. Primește niște „premii” - atenție! - pe care le schimbă în bani la un ghișeu aflat de obicei la îndemână, lângă sala de jocuri.

Industria sexului

Dar ipocrizia dusă la rang de artă în Japonia se practică în industria sexului, despre s-a spus, pe bună dreptate, că „oferă absolut tot ce-ţi trece prin cap, mai puţin sex”. Şi totul porneşte de la o definiţie. Prostituţia (ilegală de altfel) este, conform legii nipone, actul sexual care presupune intromisiune, cu o persoană nespecificată, în schimbul unei plăţi. Atât e interzis: dulcele coit clasic. 

Foto: Guliver Getty Images

Ca să reziste, patronii de cluburi din industria sexului au chemat scenariştii la brainstorming: ce poţi face cu o femeie în afară de sex, dar să poată fi vândut la fel (şi, eventual, la acelaşi preţ), ca să rămânem, vorba românului, şi cu varza unsă, şi cu sufletu-n rai – adică, şi prosperi, şi legali. În primul rând, i-au schimbat numele şi i-au zis Fashion Health. Apoi au apărut tot felul de bazaconii de servicii non-coitale, că deh, aşa se întâmplă când încerci să interzici firescul prin lege.

Nu înseamnă că prostituţia a dispărut de tot, ca ciuma bubonică. Pentru că ei n-au asistente tv, în afară de prezentări de modă se practică serviciile de escortă, care de altfel funcţionează în orice ţară în care prostituţia e ilegală. Serviciile astea de escortă sunt ca traversatul pe roşu sau aruncatul hârtiilor pe jos - deşi sunt interzise prin lege, sunt la tot pasul. Se mai întâmplă şi prin cluburi, dar, oficial, nimeni nu recunoaşte. Ca atunci când eşti prins cu plagiatul gol. În Japonia, ipocrizia, ca alte apucături omeneşti, este instituţionalizată. Despre ce fel de cluburi vorbim?

Barurile cu hostesse (Kyabakura)

Nivelul de club cel mai soft, pentru ultra-timizi şi mega-loseri. Plăteşti intrarea, o fată în rochie de seară închiriată, cu o tonă de fixativ în cap, vine şi stă lângă tine şi, dacă-i iei ceva de băut, îţi spune că eşti cel mai frumos, inteligent şi fermecător bărbat din univers pe care l-a întâlnit de când a intrat în tură. Atât. Pentru oamenii cu încredere în sine cât PIB-ul din Zimbabwe e lucrul maxim care li se poate întâmpla cu o femeie.

Oppai bar (adică, Ţâţe Bar)

Nivelul hard al cluburilor soft de mai sus. Pentru mai multă credibilitate, fetele din Oppai bar susură clienţilor minciunile lor dulci la bustul gol. În funcţie de locantă, la unele doar te zgâieşti, la altele mai poţi să pui mâna.

Centrele de sănătate (Health Clubs)

Numele poate că seamănă confuzie printre culturişti, dar aici nu se trage de fiare. Se practică însă alte obiceiuri care sunt sănătate curată. De exemplu, dacă-ţi place să ţi se facă cu mâna, te duci la gară, la aeroport sau aştepţi să treacă regina. Dar dacă chiar îţi place să ţi se facă cu mâna, mergi la Health Clubs. În funcţie de loc, masajul de criză include nu doar finalizare manuală, ci şi orală sau… Sau ce? Sau fashion health.

Imekura (Image club)

Upgrade-ul fantezist al centrelor de sănătate. Costume, accesorii, scenarii. Aici poţi trăi situaţiile pe care realitatea ţi le refuză. Chestiile alea pe care le visezi treaz. Dacă eşti client service, de exemplu, poţi să mergi acolo şi să-i zici fetei (îmbrăcată în client): Nu, nu, nu! NU! Am zis nu, nu facem logoul mai mare pe ad print. Poţi s-o îmbraci în elevă de liceu, în fata de la non-stop, în vecina de la 3, poţi să te joci de-a doctorul, de-a hoţul şi studenta, de-a Mihaela, dragostea mea, de-a recenzoriţa şi burlacul, de-a interimarul şi suspendatul, de-a martorii lui Iehova care sună duminica la uşă. Cea mai populară fantezie în Japonia: joaca de-a trenuleţul. Nu human centipede, ci pipăitul în aglomeraţie: saloanele sunt decorate ca un vagon de tren, în care clientul înghesuie în voie corporatista plăpândă fără să fie amendat. În România, fantezia asta devine realitate la orice oră de vârf - pentru clientul român, un scenariu de succes ar fi vizionarea unui meci, cap-coadă, lângă o femeie care tace, calcă şi-i cară beri.

Saloanele roz (Pinku Saron)

Cu scenarii sau fără, costume sau fără, pe scurt, singurul serviciu este: scurtul. Special pentru corporatişti, unele saloane au program de matineu. Fetele lucrează chiar şi de la cinci dimineaţa. Pentru ca lefegiii să se bucure de un sex oral plăcut, nu ca ăla pe care îl înghit ei în fiecare zi în şedinţe.

Soapland

Locul în care ai şansa să duci pe bune maimuţa la englez. Teoretic, sunt băi, dușuri, dar cu un suflet inclus în preț. Chipurile, te simţeai atât de singur, încât aveai nevoie de cineva să te spele pe spate. Dar, ca să nu-şi ude hainele, s-a dezbrăcat şi ea să-ţi tragă o săpuneală s-o ţii minte. Dacă deschide cineva uşa şi te găseşte călare pe situaţie, contextul îţi permite s-o dai la-ntors. Poate mi-a zis doamna ceva, poate mi-a vorbit urât... Poate am alunecat pe săpun şi am căzut peste ea... Să nu ne pripim.

Schimbatul banilor la bancă, pachinko și industria sexului mi-au adus aminte de o întâmplare din Ecuador. Eram în Manta, într-o duminică. Merg cu câțiva prieteni la o terasă și cerem câte o bere și ceva de mâncare. Chelnerul ne spune, aaa, bere nu se poate, că sunt alegeri locale și nu am voie să servesc băutură. La o masă alăturată, doi turiști americani sorbeau liniștiți din două pahare de bere. Păi lor de ce le-ați servit? Nu le-am servit, a zis chelnerul. V-am zis că nu am voie să servesc. Am adus două beri la masă și atât. Ei și-or fi pus-o în pahare, ce-au făcut cu ea, e treaba lor.                                       

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Keres check icon
    Salut George,
    Si eu in 15 ani de Japonia, tot nu am putut si nu pot intelege rolul acestor Escort Cluburi. Trebuie sa fi distrus rau de tot sa arunci zeci de mii de Yeni pe o noapte, fara sa "marchezi" nimic. Cand cu aceiasi bani poti vizita linistit un Soap sau un Pink pt satisfactie garantata. Dar la Japonezi nu mai ma mira nimic in materie de ciudatenii...
    • Like 2
  • Salutare!
    Imi place ce scrii in general, dar nu-mi plac exagerarile de a lungul articolelor.
    Induci lumea putin in eroare si cred ca tu intelegi de ce.
    Nu cunosc locuri gen imekura, health clubs etc, dar in schimb stiu f bine cum e in barurile cu hostess.
    De ce? Exact cum iti imaginezi, inca lucrez ca arubaito (part time) intr-un bar cu hostess.
    Inchiriata?? Tone de fixativ?? Nu e nici pe departe descrirea corecta!! Inteleg f bine dorinta de remarca in ceea ce faci, dar chiar te rog sa revii asupra celor scrise.
    In baruri, cluburi, oriunde in lumea asta, sunt fel de fel de oameni. Atat consumatori, cat si angajati.
    Nu e nici pe departe rusinos sa lucrezi intr-un astfel de bar, club.
    Deci, sa ne intelegem. E deplasat acel pasaj.
    In orice domeniu ai lucra, nu iti schimba nimeni felul de a fi.
    • Like 2
    • @ Andreea Elena
      Keres check icon
      El se referea ca si barbat e rusinos sa frecventezi asemena "cluburi", sa lasi mii de Yeni acolo doar ca sa te minta frumos niste gacici platite tocmai pentru acest lucru.
      • Like 1
  • da, dragut; profund a scris Nicholas Bornoff, in The Pink Samurai, care a folosit "lentila industriei sexului" pentru a face una dintre cele mai invisive analize a societatii nipone, din perspectiva antropologica, politica si sociologica; de asemenea, savuros si profund este romanul nostru, Ioan Timus, care a trait in Japonia fix acum 100 de ani, iar apoi a scris Ogio-san; ACEASTA este o lectura uluitoare, pentru ca intelegi firele subtiti, dar tari ca niste odgoane, care tin laolalata si identifica o societate drept ceea ce este, iar nu altceva; mai simplu, intelegi specificul national. sufletul comun, transmis peste generatii ...
    • Like 2
  • Foarte bine exprimat,un articol care te binedispune,intr-un cuvant ,,superb".
    • Like 1
  • Raul check icon
    Placut articolul, cel mai reusit de pana acum din seria japoneza. Ar merge si ceva despre fascinatia japonezilor despre anime, manga, eroge... industria asta se pare ca este uriasa la ei.
    • Like 2
  • Mega-savuros !
    • Like 0
  • check icon
    Super haios textul dar realist,căci șaponezii sunt renumiți de secole ca așa zisa diplomație afișată nonstop, în fapt o ipocrizie la rang de „artă„ sau „politețe„ extremă.De aceea eu recomand acelora ce vor sex oriental de anvergură să se ducă în Thailanda.
    • Like 3
  • Silviu check icon
    George Moise, ca de obicei, savuros.
    • Like 2
  • Sa traiasca contributoru ca bine a mai pictat realitatea din condei!
    • Like 2


Îți recomandăm

iancu guda - andreearosca.ro

Iancu trăiește printre cifre. Biroul lui e mic și „decorat” cu o grămadă de lucruri care reflectă și preocupările, și pasiunile, și munca lui: pe un perete e un tricou semnat al echipei Viitorul Constanța și alte memorabilia legate de clubul creat de Gheorghe Hagi. Fotbalul e una dintre pasiunile lui Iancu, alături de înot.

Citește mai mult

Tinu Boșinceanu

„Plecarea în străinătate nu trebuie să fie un angajament pe viață, ca o căsătorie - eu sunt român în România sau eu am plecat și nu mă mai întorc înapoi. Societatea a devenit oricum mult mai fluidă și trebuie să privești obiectiv. Mi se pare că asta ar ajuta la întoarcerea mai multor oameni, care or să facă lucrurile mai bune. Și poveștile lor or să inspire”, crede Tinu Bosînceanu.

Citește mai mult