Tocmai când mă gândeam despre ce să fie a treia scrisoare către Republica, primesc mesaj de la omul de legătură din redacție: "Poți să scrii ceva de sistemul medical de acolo?" Mă mai întreabă dacă vreau și dacă m-am lovit de așa ceva. "Nu pot să te refuz, îi spun. Ba chiar, uite, mă gândesc să fac ceva de genul VICE. "
Era seară. Eram cât se poate de viu și vioi, fără dureri sau jene notabile. Nu m-am aruncat în fața niciunei mașini, dar mi-am intrat atât de tare în personaj, încât a doua zi dimineața m-am trezit de parcă adormisem cu geamul deschis, cineva intrase și mă tocase mărunt-mărunt cu îmblăciul.
Mă durea tot corpul, și pe dinafară, și pe dinăuntru. Febră, crampe, vâjâieli, eram o sumă umblătoare de simptome.
M-am târât cu greu până la serviciu, unde am stat până pe la ora două, când m-au trimis ei acasă, că mă făcusem deja albastru. Desigur, puteam să îi sun de dimineață, să le spun că am febră, dar prefer să fac asta doar în cazuri extreme, evadări din oraș și mahmureli. Când am ajuns acasă și mi-am luat temperatura, 38.7. Pentru atât nu merita să mă duc la spital, am feliat niște ghimbir, am turnat peste el o lămâie, miere, niște apă fiartă și câteva lacrimi grele de whisky, am luat niște antinevralgic românesc cu aspirină, paracetamol și cafeină (așa scria pe cutie), m-am înfofolit ca o babă și m-am lăsat la dospit. Și cât am stat așa și am băut două căni din cocktailul de mai sus, până să adorm, cu tâmplele pulsând, mi-am amintit toate întâlnirile mele cu sistemul medical japonez.
Cu febra, ciudat, lucru, am mai avut un puseu fix acum un an, doar că a ținut vreo trei zile și urcase până la 39.8. Medicamentele japoneze sunt ambalate foarte frumos, costă pe măsură, dar sunt frecție la picior de lemn. Sunt diluate cinstit, lăutărește, la jumătate din concentrația la care se găsesc în Europa. Cine are migrene, știe: ori ia doză dublă, ori vine cu analgezice din țară. Mai trebuie să precizez că farmaciile se împart în două mari categorii: drug store, un fel de alimentară cu de toate unde vând și medicamente, și farmacii propriu-zise, de obicei pe lângă clinici și spitale, care eliberează medicamente, hapuri, tincturi, pomezi și alte leacuri numai pe bază de rețetă.
Pentru răceli, zgârieturi și alte avarii minore, te poți duce la drug-store, iei și ouă, și tofu, că-s la reducere, oricum te făceai bine și fără medicamentele alea la supra-preț. Dar dacă e groasă, trebuie să treci pe la doctor, ca să-ți prescrie niște medicamente serioase, nu de-alea de jucărie.
Când am făcut puseul de febră anul trecut, m-am dus întâi la drug store și când le-am zis cât aveam, vânzătorul a fost sincer și mi-a zis, nu avem nimic în magazin care să bată până acolo, du-te la spital, sau dacă nu, mergi și mori acasă, nu la noi în unitate. Cum la ora aia spitalul era închis, m-am dus la un centru de urgență, unde medicul mi-a zis că nu știe ce am, aia e febră de om răcit sau gripat, dar nasul, gâtul și plămânii erau la locul lor: Mi-a mărturisit chiar că, după ce m-a anunțat asistenta, s-a uitat pe internet înainte să mă primească să vadă cum răcesc oamenii pe planeta România.
Înainte să trecem la următorul spital vizitat, trebuie să amintesc de asigurarea medicală japoneză. În Japonia nu există buletin, sau carte de identitate. Pașaport da, în cazul în care treci marea. Dar acasă, dacă ești japonez și ești nevoit să îți demonstrezi identitatea, o poți face arătând unul dintre următoarele două acte: carnetul de conducere, dacă îl ai, și asigurarea de sănătate. Singurele persoane care au un fel de act de identitate (cu care se și legitimează în afară de cele două enumerate mai sus) sunt străinii. Până în 2012, se numea chiar așa, card de înregistrare al străinilor (Gaikokujin Torokusho), sau și mai simplu, card de străin, după care, pentru că suna discriminatoriu, l-au redenumit card de rezidență (Zairyu card).
Cum funcționează asigurarea de sănătate de bază? Foarte pe scurt, în schimbul unei sume lunare plătite fie direct de angajat, fie de către angajator, în momentul în care ajungi la spital, clinică sau cabinet (private sau de stat), achiți doar o treime din valoarea consultației, tratamentului și medicamentelor prescrise. Cu cât asigurarea e mai privată și mai scumpă și mai cu înflorituri, apar și bonusuri cum ar fi spitalizare gratuită. Mai există de asemenea facilități pentru anumite categorii sociale, cum ar fi persoane cu venit redus care beneficiază de reduceri la plata asigurării de sănătate, sau mame singure care plătesc integral asigurarea, dar au gratuitate la consultații, tratament și medicamente.
Să luăm o binemeritată pauză de publicitate.
Înainte să dăm play şi să ne încântam ochiul cu o inegalabilă reclamă, e nevoie de nişte mici explicaţii. Reclama este la Aflac, unul dintre marii asiguratori din Japonia. În imagine, avem un bătrânel simpatic care cântă cu voioşie:
Eu am un vis...
Eu am o dorință...
Şi eu am... o boală cronicăăăăă!
Ceea ce îl face să cânte ca un pionier este faptul că deşi are o boală cronică, îşi poate face asigurare de sănătate. Cine a văzut Sicko (o avea Michael Moore păcatele lui, dar recomand cu căldură documentarul asta) ştie că în America (şi nu doar), dacă ai vreo boală cronică, poţi să zici sayonara unei poliţe de asigurare. Că vorba aia, companiile de asigurări nu sunt organizaţii de binefacere şi nu au trecută caritatea la obiectul de activitate.
Aflacul în schimb a venit cu chestia asta, care îl face pe bunic să cânte de bucurie pe câmpii, dimpreună cu pisicile şi gâsca (mascota Aflac).
Când am zis la una din primele consultații „așa, și am dori cezariană", doamna doctor a luat foc. „Asta decide numai medicul la momentul respectiv. În România cum e?" Ca la restaurant, am răspuns. Comanzi ce ai poftă
Secția de maternitate a spitalului orășenesc Ito, așezare cu 70000 de locuitori. Nu o să mă refer la clădirea în sine, pentru ca e irelevant: fusese dat în folosință cu o lună înainte și totul sclipea. La propriu. Două lucruri ar fi de zis. Unu: nu prea auzi de „ginecologul meu" sau „neonatologul meu", în ziua consultației te servește cine e „pe tură". Și doi: când am zis la una din primele consultații „așa, și am dori cezariană", doamna doctor a luat foc. „Asta decide numai medicul la momentul respectiv. În România cum e?" Ca la restaurant, am răspuns. Comanzi ce ai poftă în ziua aia: naturală, epidurală, cezariană.
Mai rău decât medicii de provincie sunt medicii de grădinițe, cei care fac controlul periodic al copiilor și scriu tot felul de aberații care încep cu „suspect de", deși copilul n-are absolut nimic .
Alternativa la spitalele de stat sunt infinitele clinici, cabinete și spitale particulare unde asigurarea medicală despre care am vorbit mai sus este valabilă și funcționează după aceleași reguli ca la stat. La unele dintre ele am apelat si eu cu succes, oftalmologie, stomatologie și cea mai recentă dintre bube:ortopedie.
Într-o zi, genunchiul meu drept a început să plângă. Pe mutește, puțin câte puțin, până a umplut un burduf care gâlgâia greu la fiecare pas. Pe stângul îl durea la fel când îmi mai lăsam greutatea în el, dar s-a ținut mai tare și n-a vărsat o picătură.
Am mai avut acum niște ani apă la cot. L-am dat zdravăn de cantul unei uși de metal și după ce pielea pleznită s-a vindecat, la vreo câteva zile m-am trezit cu o gâlmă. M-am dus la un alt mare spital de stat japonez, soluția lor: băgăm un ac, scoatem lichidul. Nu, mulțumesc. A trecut de la sine în câteva săptămâni.
Dar cotul e cot, genunchiul e genunchi. Dacă vorbim despre o femeie, diferențele sunt și mai mari. Câți dintre noi ne-am surprins uitându-ne hipnotizați la un cot? Câți visăm să sărutăm pielea de pe interiorul articulației brațului și câți pielea imaterială din spatele genunchiului? Pe câți ne urmărește fantoma dezvelirii neașteptate a unui cot, în comparație cu epifania unui genunchi?
Osteopatul m-a pus să închid ochii și să ridic când un picior, când altul de cincizeci de ori. Când am început, eram cu fața spre fereastră. Când am zis cinci zeci și am deschis ochii, eram în fața ușii. „Ai un picior mai scurt, mi-a zis. Adică nu e mai scurt, dar ți-a intrat în șold. Stai și cocoșat, lași tot corpul pe genunchi și nu pe amândoi, doar pe unul”. Bine, dar de ce mă dor amândoi? „Nu știu.”
Eram în România când s-a întâmplat. Am întrebat întâi internetul, apoi prietenii. Cel mai vechi, chirurg care vede într-o zi sânge, căcat și moarte cât nu vedem noi în zece filme cu război mi-a zis lasă-l așa, îi trece. Sau hai să te-nțep cu un ac, să scoatem apa aia de acolo.
Altă prietenă, abia coborâtă de pe Kilimanjaro, m-a trimis la un osteopat. M-am dus. Osteopatul m-a pus să închid ochii și să ridic când un picior, când altul de cincizeci de ori. Când am început, eram cu fața spre fereastră. Când am zis cinci zeci și am deschis ochii, eram în fața ușii. Ai un picior mai scurt, mi-a zis. Adică nu e mai scurt, dar ți-a intrat în șold. Stai și cocoșat, lași tot corpul pe genunchi și nu pe amândoi, doar pe unul. Bine, dar de ce mă dor amândoi? Nu știu.
Am nimerit vara trecută și la un terapeut. Sufletul tău a stat prea mult într-o poziție nefirească, mi-a zis. De aia te dor genunchii. Ce poziție nefirească?, am întrebat. În genunchi, mi-a răspuns. Dar în Japonia toți stau așa. Asta nu înseamnă că trebuie să stai și tu.
După două ședințe, punga se dublase. Aveam două picioare de aceeași lungime acum, eram mai atent la postură, dar genunchiul drept se smiorcăia mai departe.
Am nimerit vara trecută și la un terapeut. Sufletul tău a stat prea mult într-o poziție nefirească, mi-a zis. De aia te dor genunchii. Ce poziție nefirească?, am întrebat. În genunchi, mi-a răspuns. Dar în Japonia toți stau așa. Asta nu înseamnă că trebuie să stai și tu.
Într-un final, am ajuns la un ortoped. I-am spus și lui poezia: nu sunt supraponderal, nu fac sport, nu fac excese, nu m-am lovit, sau cel puțin, cred că mi-aș fi adus aminte dacă m-aș fi lovit memorabil la genunchi. Radiografii. Consultații. Ai pes anserinus. Labă de gâscă. Ți s-au ros cartilajele la ambii genunchi. Nu există tratament, iar pentru operație e prea devreme. Îți pot face niște infltrații în articulații cu acid hialuronic, ca să nu se mai frece oasele unul de altul. Și dacă vrei, scoatem și lichidul.
Sunt departe de a fi un om bun. Primul lucru la care m-am gândit a fost: și dacă n-o să mai pot zgâlțâi patul, în genunchi? În fața mea, cu cinci minute înainte, medicul îi spusese unui pacient de 35 de ani că organismul lui nu îi mai recunoaște articulațile, le percepe ca pe un element străin, toxic și le distruge. Va avea nevoie de proteză de șold. Asta pentru început.
Până seara, aveam genunchi de pițipoancă. 6 ml de acid hialuronic în fiecare picior. O săptămână mai târziu era scos și lichidul. Nu e bursă, e sânge, mi-a zis doctorul și mi-a arătat seringa. Gata, ești ca nou. Ce să nu mai fac, l-am întrebat? Ce să evit? Încearcă să nu mai tensionezi la maximum rotula, să nu mai stai în poziția aia... Seiza, am zis eu. Da, seiza, a adăugat. Și în rest? Mai pot, de exemplu, să alerg, să... mai stau în genunchi? Poți face orice, câtă vreme nu exagerezi. Dacă ai iar dureri, peste un an, doi, mai facem niște infiltrații.
Ce bine, mi-am zis, pentru că nu sunt un om bun, mai pot sta gol în genunchi și am răsuflat ușurat.
Nu mai stau în genunchi în fața nimănui. Doar în spate. Sau doar pe perne moi. Nu, nu de-alea de biserică.
După încă o săptămână, m-am întors în Japonia. Burduful de sânge crescuse aproape la loc. Am început să umblu și aici pe la doctori. Clinici private. Iar radiografii. Iar consultații. M-am oprit la doi. Primul, un drac pitic și bătrân care îmi imita fiecare cuvânt întorcându-se către gașca de asistente și rezidente care îi aprobau fiecare flatulență. Bursită! I-auzi-ți, bă, ce cuvinte știe băiatul ăsta, tu ai auzit de bursită, măi, Nakamura? Tânăra Nakamura se înroșea ca zmeura, apoi se învinețea ca mura și își ținea râsul în frâu cum îți ții picioarele când cobori o vale. Ce? Ți-a zis doctorul că infiltrațiile cu acid hialuronic se fac o dată pe an? Se fac la voi în România așa, că sunt scumpe, aici se fac și o dată pe săptămână.
M-a trimis alături la fizioterapie. După două ședințe, burduful iar se dospise. Am mers la altă clinică. Iar radiografii. Iar consultații. Îmi venea să urlu. Vreau RMN. Vreau artroscopie. Faceți-mi ceva concret. Rupeți-mi picioarele și faceți-le la loc. Nu mai vreau să aud ce știu deja, pe bani mai mulți. Al doilea doctor mi-a scos și el lichidul. Tot sânge, normal, că apă nu se face.
Astăzi merg mai departe. Nu printre doctori, printre oameni. Mă trezesc dimineața, îmi mângâi genunchiul, simt pe sub piele cum se mai plimbă niște mărgele de sânge și mă întreb când va trebui să mă duc din nou să le tragă afară. Îl pipăi și pe celălalt și le zic la amândoi, hai, mă, nu vă mai faceți și voi sânge rău.
Nu mai stau în genunchi în fața nimănui. Doar în spate. Sau doar pe perne moi. Nu, nu de-alea de biserică.
Urc scări. Cobor. Alerg. Mă urc în tren. Acum câteva zile am numărat într-o oră, mergând spre serviciu, 147 de genunchi. Și a fost o zi proastă, că n-am prins niciun liceu de fete care să plece în excursie cu shinkansenul. Nu i-am pus la socoteală pe cei cu dres. Nu. 147 de genunchi goi, cruzi, cu pielea albă, uneori aproape străvezie, bine întinsă pe rotulă. Al 148-lea era acoperit de o orteză.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.