Da, când zici Japonia te gândeşti automat la politeţe, maniere, plecăciuni. Și dată fiind tema din titlu, probabil cei mai mulți se vor aștepta ca acest articol să se ducă într-una din două direcții.. Prima: „cine, bă, Japonia, n-ajungem noi nici într-o mie de ani la nivelul lor” și a doua: „mai lasă-mă, mă, și cu japonezii, că nu-i chiar așa, mi-a zis mie cineva care stă acolo că sunt niște mitocani de n-ai văzut”. Nu-mi propun nici una, nici alta. Ce încerc să zic este că, în raritatea ei, impolitețea la japonezi este spectaculoasă. Ca atunci când găsești mici la un restaurant cu cvartet. Sau pe Puya în concert în Vamă. Sau când dai de un folbalist pe locul tău, mâncând seminţe la un concert Hiromi Uehara.
Să trecem repede prin diferenţele culturale, adică acele lucruri care sunt considerate politeţuri sau lucruri obișnuite într-un loc și măgării într-altul.
Sorbitul tăițelor cu zgomot. Rectific. Japonezii nu sorb. Sorbocăie, sleorpăie, fac ca o turmă de elefanți la iaz, ca niște pompe de vacuum la putere maximă. De ce fac așa? Pentru că tăițeii se mănâncă fierbinți. De ce nu așteaptă să se răcească? Pentru că se umflă.
Secrețiile nazale. Pentru că suflatul nasului în public e considerat ofensator, în perioadele de răceli, gripe și alergii la polen, japonezii își trag mucii înapoi pe nas din minut în minut și nimeni nu pare să aibă o problemă cu asta. Nimeni în afară de mine, se pare, și toți străinii cu care am stat de vorbă despre subiect. Fără căști, o călătorie dimineața, la o oră de vârf într-un tren ticsit e de-a dreptul traumatizantă. Bărbații îmbrăcați impecabil la costum, cu pantofi parcă abia scoși din cutie, femeile dimineții, proaspete ca niște răni deschise, desprinse din reclame la șampon și gel de duș, elevele de liceu, ah, cimitir al vârstei mele mijlocii, toți și toate își trag polifonic și nesănătos mucii înapoi. Mai puțin copiii, care încă nu știu faza cu trasul și îi lasă pur și simplu să curgă, tencuindu-i din când în când pe față cu mâneca, fără ca mamele (sau educatoarele de la grădinițe) să se sinchisească în vreun fel.
Am și un exemplu pe invers. În Japonia nu e nici nepoliticos, nici ilegal să bei în tren. Nu se uită nimeni urât la tine dacă îți deschizi cutia de bere și punga de ceva de ronțăit, consumând responsabil și contemplativ din amândouă. Evident, nu ascultă nimeni manele sau alt gen la mobil, foarte rar am văzut pe cineva vorbind la telefon în tren/ metrou/ autobuz, după cum, tot rar, am mai văzut cutii și pungi lăsate în urmă după golire.
Pentru că suflatul nasului în public e considerat ofensator, în perioadele de răceli, gripe și alergii la polen, japonezii își trag mucii înapoi pe nas din minut în minut și nimeni nu pare să aibă o problemă cu asta. Nimeni în afară de mine, se pare și toți străinii cu care am stat de vorbă despre subiect. Fără căști, o călătorie dimineața, la o oră de vârf într-un tren ticsit e de-a dreptul traumatizantă.
Aruncă japonezii hârtii pe stradă? Cum ziceam, foarte, foarte rar și depinde de context. Sâmbătă seara, în zonele aglomerate, sunt mai multe șanse să vezi străzi murdare. Își fac nevoile în public, prin tufe? Răspunsul e nu, pentru că fiecare stație de metrou sau tren, fiecare părculeț, fiecare instituție, are cel puțin o toaletă funcțională și curată. Excepție: am fost la Hanami (Privitul cireșilor) în parcul Yoyogi, adică mii de oameni cu pături întinse sub cireși care băgau bere și potol în ei ca la concurs. Da, priveau și la cireși, când mai ridicau capul în sus să bea și ce rămăsese pe fundul cutiei de bere. Bun, toată armata asta de privitori de cireși trebuia să verse toată berea aia în câteva toalete ecologice la care stăteai la coadă între o jumătate de oră și trei litre de ceas. Normal că la fiecare copăcel care nu era sakura era câte un nene care își scosese pompierul la aer.
Dacă definim politețea drept o formă de reprimare a instinctelor primare, ea se poate exprima matematic așa: la japonezi politețea este invers proporțională cu vârsta și cu tăria sexul cetățeanului. În principiu, din partea unui bărbat în vârstă te poți aștepta să zică sau să facă orice. Să te bombăne, să te înghiontească fără motiv, să eructeze, să flatuleze, se se zgâiască la tine ca la maimuțe. Am uitat: prezența unui străin acționează de foarte multe ori ca factor declanșator pentru pierderea manierelor unui japonez.
Așteptam odată ordonat să vină shinkansenul (trenul de mare viteză). În fața mea, un domn respectabil. S-a întors către mine, apoi din nou către șinele de tren, liniștit, după care și-a golit intestinele de aer de parcă venea de la o colonoscopie, am crezut că s-a rupt ceva în el, mi-a fost chiar teamă să nu-i fi plesnit un vas de sânge la ochi. S-a auzit ca o pânză de vas spintecată de un cuțit de pirați de sus și până jos, iar la sfârșit, a fandat puțin genunchii într-un zvâc final să stoarcă tot.
Un bărbat în vârstă japonez e pe atât de politicos, pe cât e de rasist un afro-american în vârstă. O spune Chris Rock: „Nu e nimic mai rasist decât un negru bătrân și știi de ce? Pentru că bătrânul ăla negru a avut de-a face cu rasism adevărat. Nu rahaturi dintr-astea cu <Vai, nu oprește niciun taxi să mă ia>”. El a fost taxi. Albii îi săreau în cârcă și ziceau „Du-mă!” Ei, cam așa e cu bătrânii japonezi. Ei au reclădit țara asta din nimic, pe vremea când erau doar ei și americanii, acum s-a umplut țara de gaijini care le călăresc trenurile, le beau apa și poftesc la carne fragedă. Ca să nu mai zic de mâncare, gen vită Kobe sau legume și fructe eco, vândute la bucată.
Bărbatul japonez de vârstă medie ne este descris de femei (în cele mai multe cazuri ne-japoneze) drept rece, puțin păsător, nu deschide ușa înaintea doamnei, nu îi ține scaunul când se așează și nu îi ține haina când se îmbracă. Dar, pe de altă parte, nu am văzut muncitori/ lucrători la drumuri/ constructori care să fluiere sau să-i strige vreun cuvânt, nu am auzit claxoane după fuste scurte.
Există însă trenuri care au vagoane destinate exclusiv femeilor (de luni până vineri, până în ora nouă dimineața). Cu toate acestea, înclin să cred că pipăitul doamnelor în mijloacele de transport e mai degrabă o excepție, și nu o practică. Hărțuirea sexuală este o realitate, ba chiar una instituționalizată, dar acest subiect ar merita doar el un spațiu numai al lui.
Nu pot să trec peste aceste două cuvinte femei + tren fără să amintesc de un obicei absolut normal: machiatul în tren. Complet, de la fond de ten, umbre, contur, rimel, ondulatul genelor, odată am văzut o jună care s-a dat cu loțiune pe picioare, ca la plajă, de la gleznă, până hăt, sus.
Rămânem în tren și vedem și un exemplu, ca să nu zică nimeni că generalizez (sigur ați făcut-o până acum de cel puțin câteva ori). Subiectul: bărbat japonez, s-au dus anii tinereții, cam 45 și. Locația: tren expres spre Yokohama, nu foarte aglomerat. În mod normal, toate locurile sunt orientate în direcția de mers, ca pionierii, tot înainte, dar se pot roti, așa încât dacă pleacă soacra cu trei nurori la oraş la shopping, să poată sta faţă în faţă.
Situaţia: se urcă un grup de nonagenare sprintene cărora le-ar prinde bine un spătar pe şale. Omul nostru a învârtit locurile din faţă la 180 de grade și și-a făcut culcuş, ocupând patru scaune în felul următor: pe cel din dreapta geanta, pe cel din faţă-stânga sacoul, pe cel din faţă ciorapii lui roşii cu tot cu picioare, că s-a descălţat de pantofi (se umflă la drum). Doamnele i-au dat târcoale, au tuşit, doar doar, dar omul n-a văzut, n-a auzit: avea căştile pe urechi și în plus, era furat totalmente de peisagiu. Ah, vara la ţară.
Foto: George Moise
Nu, n-am uitat călătoriile cu tramvaiul 21 și nu fac mofturi. Acolo ziceam merci dacă stătea cineva pe patru locuri cu paporniţele, mai grav era când prindeam vreo nuntă sau înmormântare de interlopi, că atunci ne luau ăia circulaţia cu totul.
Am făcut o pauză de scris și am ieșit în parc. Era aproape gol, se întunecase. Mai încolo, pe un balansoar, două fete de liceu ascultau în surdină un hit local și se hlizeau. M-am așezat pe o bancă sub un cireș scuturat de un vânt blând de primăvară. Am simțit nevoia să merg desculț prin iarbă și am făcut-o, fără să-mi fie teamă că o să calc nici în rahat de câine, fie el nobil sau nu, nici în cioburi, nici în coji de semințe.
Era liniște, aș putea spune chiar pace, erau toate condițiile să găsesc o concluzie nemaiauzită. Ceva lămuritor, scurt și inspirațional. N-am găsit. Mi-am amintit însă de un foarte bun prieten cu care vorbeam vara trecută despre traficul din București. El zicea că teoretic, un trafic devine fluid dacă 10% din șoferi încalcă regulile (o calcă mai repede, se bagă în față, o mai iau pe contrasens etc.). Da, i-am răspuns, problema la români e că toți vor să fie ăia 10%. Probabil așa e și cu politețea, oriunde în lumea asta trebuie să fie un procent de mitocani care îi determină pe restul să facă ceva mai multă curățenie și în jur, și în ei înșiși. De ce procentul respectiv e mai mare la unii și mai mic la alții, îi las pe antropologi să răspundă.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Dar nu stiu cum se face ca aceste scarbe de japonezi si-au dus tara departe, foarte departe, atat de departe de Romania incat nu are rost sa vorbim.
Japonia este de o vesnicie in primele 3-4 economii ale lumii.
Un articol jegos, murdar, scarbos, plin de figuri de stil ieftine si scris in bataie de joc la adresa unei natii care nici nu stie ca noi existam. Noi ramanem cu vesnica hahaiala romaneasca, mistocareala si glumitele ieftine, combinate cu emiterea a tot felul de pareri cu pretentii. Ei merg mai departe.
P.S. Si vedeti ca articolul e plin de greseli de scriere.
Pentru mine, Japonia este o tara a contrastelor: tehnilogie de secolul XXI, dar mentalitate feudala. Tehnologia japoneza este (re)cunoscuta de toata lumea, ca fiind varful in multe domenii. Dar, in schimb, relatiile dintre barbat si femeie au ramas ca in Evul Mediu, fiind o societate intepenita, conservatoare.
Barbatul este vioara intai, el munceste, el aduce banii in casa, el este cel respectat si servit de femeie. Femeia este supusa barbatului si redusa la rolul de sotie, gospodina sau mama. Femeile maritate nu au voie sa munceasca. ele trebuind sa fie doar casnice.
In schimb, fetele tinere au voie sa munceasca si, de aceea, prefera sa ramana la statutul de domnisoara mult timp. Pentru ca au un serviciu, de unde castiga bani, si, chiar daca au un prieten, prefera sa ramana in cuplu, dar independente. Nu fac copii si, de aici, apare alta problema: imbatrinirea populatiei.
Dar masculii niponi sunt, paradoxal, foarte timizi in fata femeilor si chiar pudici. Ei nu prea vad femei dezbracate. La hotel, in camera era un bec sub noptiera de langa pat, care lumina doar cat sa vezi papucii. Iar intr-o seara, cand ne intorceam la hotel, in camera de alaturi intra un japonez cu o prostituata (da, au si ei!). Peretii fiind subtiri, se auzea de cate ori curgea apa la dus (sunt foarte curati). Si l-au folosit si inainte si dupa. Dar, in rest, nu stiu ce a vazut pe intuneric...
Iar cluburile de noapte nu sunt ca la noi, sa te agate de pe strada cu fete senzuale in poze sau chiar adevarate. La ei este un gang unde, daca ai intrat inseamna ca asta vrei, te asteapta niste fete, dar dupa niste usi de sticla mata. Apoi, vezi tu ce gasesti acolo...
Dar si la televizor, in emisiunile lor de divertisment, barbatii se comporta in compania unor femei, cu care joaca diverse jocuri (cam infantile, dupa parerea mea), ca niste pui de pisoi care abia acum descopera gustul laptelui...
In schimb, sunt foarte hotarati cand vine vorba de pozitia nevestei in familie. Am vorbit cu o romanca maritata cu un japonez, care (foarte important) locuiau in Japonia. Ea incerca sa il convinga sa o lase sa lucreze, pentru ca, evident, aducea si ea bani in casa. El nu era de acord, argumentand cum se simte el umilit in fata colegilor lui, care la pauza de masa se laudau cu pachetelul facut de sotie, iar el trebuia sa se duca sa cumpere un senvis. Deci, tot despre el era vorba...
Totusi, se pot adapta si la mentalitatile europene. Ne povestea un director japonez, care a lucrat mult timp in Germania, cum a invatat el sa dea intaietate femeilor in lift. Asta dupa un mic incident, cand, noi fiind in fata unui lift (in Japonia), am vrut sa lasam sa intre prima o fata (tanara, evident!) si ea nu vroia. Noi insistam, ea nu vroia, pana cand directorul japonez i-a dat ordin sa intre odata! Si asta s-a repetat si la iesire. Apoi, directorul ne-a spus ca si el facea la fel in Germania, dar asta pana cand s-a reintors in Japonnia, unde colegii i-au atras atentia sa nu mai faca, pentru ca este in Japonia!
Mai am si alte amintiri despre Japonia, dar, poate, alta data.
dracu nu ne intrece!