Foto: George Călin/ Inquam Photos
Sunt multe aberații legislative în jurul nostru, unele mai mari decât altele. Unele reguli au ajuns să se îndepărteze foarte mult de scopul pentru care au fost inventate, iar altele au ajuns să se lupte, la propriu, cu principiul democratic în baza căruia există. Câteva exemple mai concludente sunt alegerea primarilor într-un singur tur, pragul electoral de 5% sau pensiile speciale. În toate exemplele de mai sus, forma bate fondul, iar principiile democrației ajung să se disipe în obstacole birocratice. Contestatarii ideologici ai acestor reguli sunt destul de vocali însă, totuși, prea puțin convingători deocamdată pentru a schimba legile strâmbe sau pentru a impune propria lor viziune democratică.
Însă există în uz două concepte profund antidemocratice, care nu sunt combătute suficient de ferm de către opinia publică. Ele sunt reminiscențe tribaliste, conservate de comuniști, și ajunse până in zilele noastre, pentru că existența lor a fost acceptată by default. Acestea sunt funcțiile pe viață și regula primului servit.
Un politician, nici nu mai contează cine, a fost învestit de Parlament într-o funcție pe viață. Cum adică? În democrație, chiar și funcțiile obținute prin scrutin popular sunt temporare. În puținele cazuri unde se fac excepții, la judecători de pildă, se invocă principiul neafilierii politice. Metoda numirii pe viață este considerată, în câteva dintre legislațiile democratice occidentale, o formă de confirmare a neutralității persoanei alese, în raport cu funcția pe care o va ocupa. Însă, chiar și așa, numirile pe viață sunt făcute cu mare precauție, în condiții stricte și prevăd pensionarea obligatorie, după o anumită vârstă, de obicei 72 ani.
E adevărat, există funcții importante în lume, pe care anumiți oameni sunt însărcinați să le servească până la moarte. Ideologii de toate felurile, au vrut să-și recompenseze minoritatea beneficiară cu privilegii pe viață. Regii, de pildă, sunt validați prin naștere și rămân regi până la moarte sau până la o eventuale abdicare. Kim Jong-un, Ayatollah-ul Iranului și alte personaje populare în toată lumea sunt, în mod legitim sau doar de facto, conducatori pe viață ai unor țări cu milioane de locuitori. Diverse alte forme de organizare tribală, din lumea largă, încă practică numirea pe viață a unor demnitari, iar rezultatele acestora se reflectă în nivelul îngrozitor de sărăcie al populației.
Numirea pe viață este și apanajul ideologiilor religioase. Papa de la Roma este ales de conclavul de la Vatican iar el rămâne în funcție toată viața. Cu Dalai-Lama este puțin mai complicat, un copil ales în urma unei revelații, urmând să fie pătruns de spiritul divin al învățatului tibetan. Se înțelege că întruparea lui Dalai Lama durează exact cât viața copilului, așadar este tot o funcție pe viață, din care însă nu prea poți abdica.
Un efect al largii acceptări populare a numirilor pe viață, la noi în țară, este conceptul de titularizare. Titularizarea este numirea pe viață, într-o funcție, pe care nu o va mai putea schimba aproape nimic și nimeni. Profesori retrograzi, medici depășiți de tehnologie, judecători comuniști sau ingineri bătrâni, care nu au deschis niciodată un laptop, cu toții sunt titulari de posturi cheie, pe viață, la adăpostul oricărei concurențe, mai tânără sau mai bine pregătită. Titularizarea într-o funcție de stat este încununarea unei cariere banale, punctul ei terminus, dar și momentul în care majoritatea titularilor își pierd complet motivația de a mai evolua profesional.
Într-o viață, orice om poate avea căderi, perioade de rătăcire, o mai poate lua razna uneori, se întâmplă. O funcție de stat nu poate fi acordată, deci, pe viață. Ce se întâmplă dacă omul ăla devine un tiran, un chiulangiu sau un ezoterist? Dacă se filmează schingiuindu-și fiica minoră, precum un alt șef al unei autorități? Dacă el nu crede în covid și se teme de 5G, ce facem? Dacă el nu se adaptează la prezent, ce facem, adaptăm prezentul la el, pentru că el este numit pe viață? Conceptul numirii cuiva într-o funcție pe viață, într-o democrație, este absurd. Și nici nu mai contează cu ce se ocupă Consiliul Legislativ.
O altă absurditate este acceptarea ca firească a regulii „primul venit, primul servit”, în relația cu autoritatea statului. Ultimul exemplu este forma de acordare a granturilor pentru firmele afectate de covid, care urmează același tipar inept. Prin această aberație, se acreditează ideea că viteza de reacție este una dintre calitățile de baza ale cetățeanului, iar selecția beneficiarilor unui proiect depinde semnificativ de această abilitate, a reacției rapide.
E adevărat, în mediul animal, viteza de reacție la înșfăcarea prăzii poate fi cel mai important atribut pentru perpetuarea speciei. Însă oamenii sunt animale evoluate. Inteligența noastră superioară, de oameni, ne permite să concurăm cu șanse egale pentru resursele ecosistemelor noastre. Alocarea bugetelor nu poate fi decisă doar în urma unui concurs de viteză, ci ar trebui făcută în urma unor analize temeinice ale indicatorilor economici din toate proiectele prezentate, indiferent de ordinea primirii lor.
Din păcate, primul venit, primul servit se aplică cu succes în toate straturile societății noastre, acolo unde nu s-au găsit alte idei de departajare a candidaților. Conceptul funcționează de la înscrierea copiilor la școala primară și până la înscrierea nefericiților pe lista de transplant de organe. Cei care au venit mai târziu, rămân pe dinafară, adică rămân cu buza umflată, în limita stocului disponibil. Iar culmea este că oamenii consideră această regulă că fiind democratică. Dar ea este democratică numai în mediul animal.
Dacă zece maimuțe găsesc un bananier, ele se vor îngrămădi pe pradă și se vor lupta între ele pentru banane. În democrația animală, încăierarea maimuțelor va produce victime colaterale iar împărțirea bananelor, conform principiului primului servit, va fi inechitabilă. Dacă zece oameni găsesc un bananier, ei sunt capabili să stea jos și se organizeze democratic, pentru a împărți bananele echitabil între toți cei considerați egali. În stare naturală, economia capitalistă este numită deseori „junglă” tocmai din cauza asemănării cu grupul de maimuțe de mai sus. Însă, într-un stat democratic, coordonat de oameni și în cadrul căruia toți suntem egali, ar trebui să avem criterii mult mai profunde decât viteza de răspuns rapid, care să prevaleze în alocarea resurselor publice.
Cu toții am alergat cândva să depunem ceva, repede, cât mai sunt locuri. Personal, am trăit câteva satisfacții notabile, atunci când „am prins loc” pe câteva liste, umplându-mi astfel creierul de dopamină. Și am avut și câteva dezamăgiri, realizând că nu am nicio șansă să fiu servit, știind cât de puține poziții disponibile erau și cât de lungă era coada.
Coada este primul indiciu neplăcut al concurenței haotice, de tipul „primul servit”. Iar, la coadă se creează inerent conflicte. Personal, am asistat la bătăi cumplite, la coadă la carne sau la benzină, în anii 80 și la coadă la „ajutoare” sau la ambasade, pentru vize, anii 90. Mai-mereu s-au descurcat mai bine cei care au trișat, au zbierat mai tare sau au „uns” pe cineva dinăuntru. Competitorii lor se frustrează, se simt discriminați, dezavantajați sau chiar umiliți. Corupția înflorește pentru că cei care „împart” beneficiile, împart și avantaje competiționale cu prietenii lor. Cine împarte, parte-și face vine imediat după primul venit, primul servit, când e vorba despre fonduri publice.
Democrația impune meritocrația. O șansă esențială dată meritrocratiei este invalidarea conceptului primului servit, din toate proiectele publice.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Politicienii sunt cei care stabilesc prioritățile și cuantumurile de alocarea a resurselor în conformitate cu promisiunile electorale și ideologiile și interesele pe care le reprezintă.
Profesioniștii, independenți și fără înregimentare politică, sunt cei care pun în aplicare programele politice în conformitate cu legile în vigoare și nu în răspărul lor.
Funcțiile politice trebuie definite foarte clar ca fiind acele funcții publice ocupate în urma unui proces electoral legal și democratic precum și cabinetul de miniștrii aprobat în parlament pe baza programului de guvernare.
Toate celelalte funcții publice, începând de la portar până la secretar de stat inclusiv, sunt funcții profesionale care se pot ocupa numai pe bază de concurs cu criterii clare de studii, experiență și de performanță profesională, Organigrama instituțiilor publice, precum și întreaga activitate de gestionare a resurselor umane trebuie să fie puse în sarcina unui organism independent, neguvernamental, care va asigura eliminarea politicului asupra corpul profesioniștilor din instituțiile publice. Acest organism va prezenta anual un raport de activitate în fața plenului reunit al parlamentului la care vor participa, președintele, guvernul și reprezentanți ai puterii judecătorești.