Ce înseamnă scenariul de groază al naționalizării companiilor din România: un drum spre izolare economică și decădere. Exemplul Venezuelei

foto: Juan Barreto / AFP / Profimedia

Recent, spațiul public a ajuns să aibă dezbateri neverosimile despre economie. Au apărut teme precum „naționalizarea” și s-a discutat despre nevoia de a avea companii românești – poate chiar publice – în anumite zone ale economiei. Evident, pentru România este un plus să existe companii românești proeminente în cât mai multe sectoare ale economiei. În același timp este important să înțelegem că există o diferență între companiile private și cele de stat, iar transferul dintr-o parte în alta fără a folosi mecanisme de piață (de ex. achiziția de acțiuni la valoarea lor reală) este profund problematic.

Cum am ajuns să avem firme străine în România?

Principalul motiv pentru care industria naționalizată din România nu funcționa, avea produse necompetitive și suferea de pe urma altor probleme era lipsa de competitivitate în comparație cu rivalii internaționali. Aceasta, la rândul său, deriva din managementul prost, lipsa de capital pentru investiții și accesul limitat la tehnologie. În acest context, multe companii au fost privatizate după 1990. Unele nu au supraviețuit, altele au înflorit. În unele cazuri, privatizările s-au derulat în condiții suspecte, lucru care a stârnit resentimente în acel moment, dar și ulterior.

Ce înseamnă naționalizarea?

Subiectul principal al naționalizării este compensarea pe care o primesc (sau nu) acționarii companiei care trece în proprietatea statului. Au existat cazuri de naționalizare fără compensare, mai ales cu ocazia instaurării unor regimuri comuniste. Această opțiune implică transformarea statului care o face într-o paria internațională și reducerea noilor investiții la aproape zero. Dacă confiscările se extind la proprietate intelectuală și brevete, transferul de tehnologie tinde să scadă de asemenea spre zero.

Există și privatizări „civilizate”, în care statul – ca oricare alt actor – cumpără acțiunile companiei pe care dorește să o aibă în proprietate. Compania rămâne privată, dar statul prin diverse structuri devine principalul acționar. Aceste privatizări, deși sunt în multe privințe legitime, costă. Statul trebuie să plătească valoarea acțiunilor pe care le cumpără din bani publici. Or, în momentul de față, România se confruntă cu un deficit bugetar record.

Ce se întâmplă după privatizare?

Problema apare, de regulă, după privatizare. Venezuela e un foarte bun exemplu de stat care a decis să nu mai plătească străinilor pentru propriile resurse. A naționalizat industria petrolieră și a creat o firmă de stat – PDVSA – încă din 1976. Evident, minunea a durat doar câțiva ani. La fel ca România, Venezuela are un sector de cercetare subdimensionat și este un importator net de tehnologie. De asemenea, nu este străină de numirile politice independente de competența celor care primesc un loc de muncă. Și pentru a completa peisajul, se pare că din PDVSA (compania petrolieră de stat) s-au furat miliarde de euro. După o politizare adițională a companiei în anul 2002, eficiența acesteia a scăzut dramatic. Acum, Venezuela are „onoarea” de a fi reușit să aibă penurii de produse de bază și un nivel record de sărăcie, deși stă pe rezerve uriașe de petrol.

Dar România are firme de stat de succes

Într-adevăr, România are și companii deținute de stat care funcționează bine și au și cifre bune de profit. De ce nu ar fi ele un bun model pentru privatizările ulterioare? În primul rând din cauză că firmele românești deținute de stat au fost construite pe baza patrimoniului public pre-existent: hidrocentrale sau rețele de distribuție, de exemplu. Diferența față de naționalizarea unei companii private sau crearea unei firme noi de la zero este existența anterioară a capitalului fix. Nu au fost necesare investiții uriașe și nici achiziția de acțiuni. Mai mult, companiile de stat de astăzi sunt de facto privatizate. Statul este doar acționarul principal.

Mesajul contează

Discuțiile despre naționalizare sau schimbarea proprietății companiilor cu capital străin sunt contraproductive din prisma semnalului pe care îl transmit. Riscă să facă neatractive noi investiții străine sau să crească costul creditării externe a unor afaceri private din România. Mai mult, există riscul apariției unor rețineri în calea transferului de tehnologie spre investiții derulate în România. Ambele ne pot afecta negativ pe termen lung. Inclusiv pe noi, antreprenorii români ai căror afaceri depinde de sănătatea generală a economiei naționale și de fluxul de investiții venite din exterior.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp