Ce se va întâmpla cu copiii surzi după noua lege a educației?

Foto: Getty Images    

- „În Vechiul Regat a existat o mentalitate egoistă și nepăsătoare față de învățământul surzilor. Acțiunea medicului Carol Davila a reușit să tulbure pe moment apele, însă, după decesul său, Școala de Surdomuți din Bucureșți a fost tot mai marginalizată și doar sclipirea de geniu a lui Spiru Haret, care a hotărât mutarea școlii la Focșani, a salvat-o de la pieire"

(paragraf din cartea intitulată Educarea surdomuţilor în România de la primele preocupări până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial / Gheorghe Moldovan. – Timişoara : Editura Politehnică, 2019)

Am citit "nouă lege a educației" și am încercat să găsesc un paragraf, un articol, un alineat cât de mic referitor la școlile pentru elevi hipoacuzici. Nu am găsit. Despre incluziune și necesitatea ca toți copiii să învețe în cea mai apropiată școală de domiciliu, am regăsit informații în capitolul V, dedicat educației speciale. Dincolo de subiectul sensibil al echității, mă întreb, ca profesor, ce se va întâmpla totuși cu această minoritate educațională? Unde vor învăța copiii surzi? Cum și cine le va preda și mai ales CE?

   În România trăiesc aproximativ 23.564 de persoane surde (21.733 adulți și 1.831 copii).Pe 27 martie 2020, a fost promulgată legea privind limba semnelor română (LSR) : "Legea definește comunitatea persoanelor care folosesc LSR drept o minoritate lingvistică și culturală, cu dreptul de a folosi, păstra, dezvoltă și întreține cultură surzilor, de a spori și moșteni propria limbă maternă".

În cele mai importante orașe găsim școli pentru elevi hipoacuzici, patru din ele fiind în Bucureșți, în Cluj, Iași, Craiova, Focșani, Timișoara, Buzău, Galați, Sibiu, Vaslui, Bivolărie găsim școli fondate la începutul secolului, cu tradiție în educația specializată pentru cei ce nu aud.

              - "Prima formă de educație cu specific de școală pentru surzi din România, care dăinuie și astăzi, a luat ființă la Bucureșți, în cadrul Azilului „Elena Doamna” din Cotroceni, la 15 noiembrie 1863, pe lângă locuința doctorului Carol Davila, la inițiativa acestuia. Aici au fost primiți primii copii cu deficiențe de auz. Mai târziu, această școală a devenit independența, iar în anul 1895 a fost mutată la Focșani, într-un local corespunzător, unde s-a înființat Institutul pentru surdomuți. Primul profesor al școlii a fost un deficient de auz, acesta își educa elevii folosind metodele mimica, grafică și dactila.

(Pufan,C., Stănică, I., Popa, M)

 Planurile cadru au redus orele de terapii specifice atât de valoroase în evoluția copiilor surzi. Materii precum "Intuiție", "Labiolectura", "Gramatică", obligatorii și necesare altădată, au devenit fie opționale, fie au fost eliminate. Cabinetele de ortofonie și audiologie au fost transformate în săli de clasă obișnuite. Echipamentele de antrenament auditiv și vocal au ieșit din uz, iar în ceva nou și performant nu prea s-a mai investit.

Dar revenind în prezent, în zilele acestea, când nouă lege a educației nu pomenește nimic de aceste școli, oare unde va fi încadrată această categorie de copii, pentru care societatea civilă s-a mobilizat de multe ori în lipsa sprijinului oferit de autorități. Din păcâte, în ultimii ani, prea puțin au contat nevoile reale și dureroase din aceste școli. Planurile cadru au redus orele de terapii specifice atât de valoroase în evoluția copiilor surzi. Materii precum "Intuiție", "Labiolectura", "Gramatică", obligatorii și necesare altădată, au devenit fie opționale, fie au fost eliminate. Cabinetele de ortofonie și audiologie au fost transformate în săli de clasă obișnuite. Echipamentele de antrenament auditiv și vocal au ieșit din uz, iar în ceva nou și performant nu prea s-a mai investit.

Pur și simplu, "cei care iau decizii" refuză să înțeleagă că diferențele între elevii surzi și cei care aud sunt enorme. Cum funcționează memoria lor? Cum își organizează informațiile, care sunt strategiile prin care se produce învățarea?

Elevii surzi nu își iau informațiile din mediu, ei au alte moduri prin care își creează reprezentările. Elevii surzi învață altfel, prin metode specifice și mijloace adecvate.

Un studiu din 2011 ne spune, de exemplu, că amintirile vizual-spațiale ale persoanelor surde sunt mai bune decât ale celor care aud. Dar memoria secvențială nu este la fel de bună.

A te aștepta ca ridicând barieră comunicării vei face educație cu sens pentru un copil surd înseamnă că ori nu știi, ori nu-ți pasă.

Școlile de Surzi au fost apăsate de-a lungul vremii de imposibilitatea de a școlariza un număr mare de elevi, fiind obligate să găsească soluții pentru a nu se desființa sub o birocrație nedreaptă, multe din ele au devenit centre de educație incluzivă și au început să "primească" și alte categorii de elevi "speciali". Acum vei găsi, desigur, într-o abordare incluzivă elevi care învață împreună, fiecare după necesitățile și potențialul lui. Există însă o categorie aparte de elevi speciali, cei care nu aud. Pentru ei, așa, puțini cum sunt, este necesar să ne concentrăm atenția și să ne mobilizăm toate resursele de sprijin pentru a instruire modernă și eficientă. Școlile lor nu sunt doar școli speciale, iar ei nu sunt segregați de societate, nu sunt copiii care vor deveni adulți neputincioși. Ei sunt oameni frumoși, care împart aceleași valori, pentru care comunicarea gestuală este limba, care învață altfel, care nu au nevoie doar de un interpret lângă ei în banca sau doar de o învățătoare care să adapteze textele din manual.

Mă gândesc la Andrei, el locuiește cu bunica într-un sat din Teleorman. Vine la școală și pleacă acasă în fiecare weekend. Pentru el, școala este mică lui insuliță de normalitate. Aici are prieteni și învață, își trăiește o parte din copilărie, din adolescență și de aici pleacă mai departe cu încrederea că va reuși el ceva.

Mă întreb, ce ar face Andrei la școala lui din sat?

Pe Sebi îl știu de când a venit la Grădiniță. A plâns vreo două săptămâni și a mâncat doar iaurt. Acum e clasa a VII a, nu prea vrea să plece acasă, mai ales în vacanță: " Ce să fac casă? Vorbesc cine? Aici casă, prieteni". Apoi te mângâie pe umăr și râde cu toată fața.

Mă întreb ce ar face Sebi la școala lui din sat?

Dincolo de elevii mei și țara asta, la o simplă căutare virtuală găseșți informații despre cum sunt organizate instituțiile, iar mesajul este unul puternic de acceptare și conștientizare a acestei categorii:

"Deaf schools are critical to the education of deaf and hard of hearing and every effort must be made to preserve them. NAD strongly supports the continuation and strengthening of these schools."

Nu știu dacă "nouă lege a educației" a fost scrisă și prin implicarea comunitățîi surzilor, dacă profesorii, elevii, părinții au fost întrebați. Nu știu dacă au fost consultați specialișți din surdopedagogie sau au fost luate că baza de pornire studii de peste granițe. Aș zice că nu, dar este doar o opinie personală. Cred că este important să obținem cât mai multe informații înainte de a lua niște decizii și mai ales să bazăm aceste decizii pe niște cercetări avizate.

În final, va las câteva paragrafe dintr-o lege scrisă prin '41, o lege care nu știu dacă a fost vreodată aplicată sau nu:

-Articolul 25 - În Institutele de demutizare se vor primi numai copii fără auz, care au împlinit 7 ani.

-Articolul 27 - Durata învăţământului este de 8 ani. În primele 4 clase se va urmări dezvoltarea vorbirii cu grai viu şi în ultimele 4 clase se va pune accent pe desăvâşirea vorbirii, dezvoltarea îndeletnicirilor practice şi însuşirea celorlalte cunoştinţe din primul ciclu al învăţământului primar.

-Articolul 28 - Absolvenţîi a 8 clase pot urmă încă 4 clase depregătire profesională.

-Articolul 29 - Efectivul unei clase este stabilit la 15 elevi.

-Articolul 70 - Pe lângă Institutele de Surdomuţi se va înfiinţa câte o tipografie şi o legătorie în scopul tipăririi de manuale didactice, lucrări de

specialitate pentru învăţământul deficienţilor, precum şi o revistă care să se ocupe cu problema învăţământului deficienţilor.

-Articolul 71 - Pe lângă şcolile de surdomuţi se vor înfiinţa ateliere pentru învăţarea meseriei, cât şi pentru confecţionarea materialului didactic.

(Educarea surdomuţilor în România de la primele preocupări până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial / Gheorghe Moldovan. – Timişoara : Editura Politehnică, 2019)

Istoria ne spune că școlile pentru deficienți de auz din România au traversat ani grei, oamenii s-au luptat pentru drepturile lor, pentru limbă, pentru recunoașterea ca minoritate. Deși de multe ori suntem "orbi" la neputințele lor, este poate cel mai bun moment să trecem pe curat și să scriem o pagină frumoasă în educația copiilor surzi. Este poate timpul cel mai potrivit să le auzim vocea și să le redăm încrederea că încet, construim o lege a educației care îi va trata (în continuare) cu demnitate.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp