Cea mai frumoasă poveste din lumea mea

Foto: Alin Cristea

În urmă cu șapte luni se întâmpla ceva ce avea să-mi schimbe felul în care văd viața.

31 martie. Un vârstnic era bătut crunt într-un pasaj din Brașov, de către doi tineri. Am văzut clipul video postat pe Facebook, la mijlocul nopții. La un moment dat, el rămâne inconștient și unul dintre tineri continuă să-l lovească în repetate rânduri cu piciorul în cap. Am crezut că a murit.

1 aprilie. Era în viață. Se certaseră din cauza unor bani. Nu avea locuință. Muncea cu ziua în Stupini, o comună de lângă Brașov. Dormea pe unde apuca. Era vai de el.

2 aprilie. Am postat ceva scurt pe Facebook, ca o reacție naturală la sentimentele generate de acest episod. Am zis că mă voi duce la Brașov să-l văd și să-i ofer banii pe care, se pare, îi avea de primit de la unul din tineri. S-a născut un val de bine. Oamenii mi-au cerut un cont să doneze bani pentru el. Unii voiau să-i ofere case, mese calde, locuri de muncă. Era incredibil ce se întâmpla. Mii de mesaje, comentarii, share-uri.

3 aprilie. O publicație scria că domnul era nebun și alcoolic, că nu merita mobilizarea asta a întregii țări. Așa susținea un bărbat la care vârstnicul lucrase cândva. Că vede submarine galbene zburătoare și e nebun. Le descrie plutind pe deasupra dealurilor. Că e bețiv și violent.

4 aprilie. Am ajuns la Brașov. Era într-o stare ciudată. Avea cert și o afectare veche, pentru că alterna planurile, uita, fabula. Spunea că are cancer la cap și și-a pus niște buruieni lângă un cort improvizat, să se trateze cu ele.

5 aprilie. Ne apropiam de 20.000€ strânși. Nu știu ce să fac cu banii.

6 aprilie. Avea familia în Focșani, două fete și un băiat. De soție era despărțit de mulți ani. La Brașov în spital nu mai putea rămâne, că lucrurile medicale erau clare.

7 aprilie. Poliția și asistența socială mi-au recomandat să meargă în Focșani, în zona de unde era de fapt, să își refacă actele și să găsim o soluție acolo. Nu avea nici buletin.

8 aprilie. Medicii din Brașov au fost atât de buni, încât l-au ținut acolo, să stea în liniște de Paște. A primit ouă, cozonac, portocale, friptură, haine, obiecte de igienă.

11 aprilie. Am tras de timp. Încă la Brașov. Un expert de la centrul Aliat l-a evaluat pe partea de alcool. Da, par ceva probleme, dar e nevoie de o examinare mai atentă. Nu prezentase însă niciun fenomen de sevraj și nicio analiză (de sânge sau eco) care să trădeze un consum cronic.

16 aprilie. Am facilitat un transfer la psihiatrie Focșani, să vedem ce e cu afectarea pe care o mirosisem. Doamna doctor Gabriela Florea l-a primit și l-a îngrijit minunat.

22 aprilie. S-au lămurit lucrurile. Alzheimer. Halucinațiile cu submarinele erau de aici. S-a încercat pensionarea pe handicap. Gradul III. 35 de lei pe lună de la stat… Abandon cu pensia.

23 aprilie. Am încercat să găsesc o soluție în Vrancea. Atașarea de familie nu a fost posibilă. O locuință socială cerea luni de zile, nu aveam timp. Niciun centru nu îl voia.

24 aprilie. Creier făcut terci. Nu pot să fac nimic. Nici în spital nu mai poate sta.

25 aprilie. Undeva, într-un carnet, aveam un nume de centru, un loc, un număr de telefon. Dumbrava/Tinca, Bihor, Viorel Pașca. Apelez… O voce caldă îmi spune că-l primește oricând, poate să vină și-n aceeași zi. Nu găsesc ambulanță.

26 aprilie. Dau 3600 de lei pe o ambulanță privată. Pleacă de la Focșani spre Dumbrava, în județul Bihor, la sute de kilometri depărtare.

27 aprilie. Alo? Da, e aici, e cam agitat, ar vrea să plece, dar așa fac toți, să mai așteptăm.

18 iunie. Cu banii a fost cumpărată o casă cu o curte mare, exact peste drum de centrul în care a ajuns domnul D. (așa a devenit cunoscut). Să treacă în posesia centrului, să stea domnul D. acolo, alături de alți oameni, peste ani și ani. Perfect. Ce bine sună.

18 august. Am ajuns la Dumbrava. Am emoții. Îl văd. Pare mai tânăr cu zece ani. E bine. Nu a consumat niciun strop de alcool. Centrul e fabulos. Un om știe cum va fi vremea în toată țara, citește de rupe și reține cantități enorme de informații. Nu are un picior. Stă în căruciorul cu rotile. E prieten cu domnul D. acum. Am văzut și casa, e deja în renovare. Curtea coboară și-n spate sunt copaci și un pârâu. Casa e galbenă, așa cum sunt toate ale centrelor. Galben de bunătate, liniște, chiar fericire.

19 august. Aflu că 300 de oameni din toate colțurile țării stau în casele făcute de domnul Pașca. Abandonați de familie, cu probleme psihice, fără picioare, fără locuințe, cu cancere. Te ia groaza, dar în același timp ți se suie inima-n gât când vezi că cineva le arată iubire. Totul e făcut din donații.

2 octombrie. Domnul Pașca îmi trimite câteva poze. Domnul D. joacă șah în foișor cu domnul care spune vremea, apoi merge să-l hrănească pe Gogu, măgărușul aflat pe un teren, în spatele centrului.

5 octombrie. Mă duc și spun povestea la Webstock. Am emoții.

20 octombrie. Sunt la Bacău. Am emoții. Spun povestea la TEDx. O fac pentru că îmi doresc ca oamenii să nu mai pună etichete absurde, să ajute de câte ori au ocazia, să facă bine. Am niște cartonașe pictate la mine, pe scenă. Unul are un submarin galben. Îmi place să cred că acele halucinații erau de fapt casele centrelor de la Dumbrava și Tinca, zărite în depărtare. Că nimic nu a fost întâmplător și universul a complotat pentru binele lui.

10 noiembrie. Scriu aceste rânduri, după ce am discutat cu domnul Pașca și l-am anunțat că pe 19 voi ajunge acolo, să inaugurăm casa nouă. E gata.

Timpul zboară, că asta știe să facă cel mai bine. Mă trezesc cu greu și văd pe fereastră o pătură albă, groasă de o palmă, așezată peste toată curtea din spatele blocului. E abia patru dimineața, încă ninge și trebuie să ajung la aeroport. E 19 noiembrie și, dacă voi găsi un uber și avionul va pleca la ora stabilită, în câteva ceasuri voi fi în capătul celălalt al țării, în Bihor. Dintr-un mixt de viroză și emoție, am dormit puțin și prost, dar nu mai contează asta; trag de o cafea, îmi arunc câteva lucruri într-un rucsac, mă îmbrac bine, abia găsesc o mașină și traversez capitala ascunsă sub un alb de basm. Avionul a decolat cu 50 de minute mai târziu, după procedura de degivrare. În aer, distanța se topește repede.

La Oradea m-a așteptat fiul lui Viorel Pașca. Îmi povestește despre familia lui în timp ce conduce cu grijă pe drumul ud, 35 de kilometri de astfalt vechi și peticit ca un pantalon de bunic alternând cu bucăți proaspăt turnate. Trecem prin saturi mărunte și-ncep să recunosc denumiri pe care le mai văzusem la călătoria mea din august. Urmează Dumbrava. Trec de ușa primei case galbene și sunt întâmpinat de domnul Pașca; îmi strânge mâna și mă invită înăuntru, lângă soție și alte rude adunate deja pentru inaugurare. Îmi spune grosier desfășurarea evenimentului, cine va mai vorbi, în ce ordine, când vom tăia panglica, ce televiziuni vor fi prezente. N-am pregătit niciun discurs, dar am fost atât de ancorat în povestea asta, încât, dincolo de orice neașezare dinainte a cuvintelor sau oboseală, știu că mă voi descurca. Se face zece și jumătate, vin tot felul de chipuri noi, ieșim, traversăm șoseaua veche, intrăm în curtea casei cu numărul treisprezece și începem.

Casa domnului D/Foto: Alin Cristea

Domnul Pașca spune că nimic de acolo nu ar fi fost posibil fără ajutorul meu și mi se înmoaie genunchii. Trag geaca pe stern cu mâinile, respir adânc, mă uit la toți oamenii strânși acolo, încerc să-mi controlez tremurăturile generate de frig, emoție și oboseală, sub picurii reci care cad pretutindeni. Mă invită să spun câteva cuvinte, apuc microfonul și recapitulez povestea domnului D. Procesiunea mai include mulțumiri către Dumnezeu, o rugăciune, alte mulțumiri către mine. Sunt mic și nu din cauza contracturii frigului, ci pentru că rolul meu în toată ecuația asta a fost de agent coagulant, nicidecum de om care a făcut totul și trebuie să primească o grămadă de laude. Mergem să descoperim o placă pusă pe frontispiciul casei; e acoperită cu o pânză albă, prinsă de un colț cu o sfoară. Îl rog pe domnul Viorel să facă descoperirea și, pe măsură ce trage de sfoară, văd Vasi scris pe placă; apoi toată se eliberează și scrie așa: Această casă a fost cumpărată de medicul Vasi Rădulescu din donațiile pentru domnul Dumitru Neculai. Sunt și mai mic decât înainte.

O asistentă îl aduce pe domnul D. din centru. Are ochelari cu rame maronii, o pălărie bine cambrată pe cap, pulover gri și vestă albastră deasupra. Merge atent și nu pare incomodat de mulțime. E omul bătut cu bestialitate de doi tineri, într-un pasaj din Brașov, în penultima noapte a lunii martie. Omul fără locuință, plecat de lângă familie, într-o comună denumită Stupini. Într-o comună în care era etichetat drept nebun, pentru că uneori descria lucruri care nu există, cum ar fi niște submarine galbene plutitoare peste dealuri și copaci. Să nu uităm asta.

Îl apuc de braț și urcăm cele câteva trepte ale casei. Patru stâlpi susțin o intrare protejată cu o placă mică de ciment, iar între primii stă legată o panglică în trei culori: roșu, galben și albastru. Sunt două foarfece acolo, pe suportul fiecărui stâlp. Iau eu una, ia domnul D. una, ne fâsticim, nu știm cum să mai tăiem, dar prindem o bucată pe care o desprindem de cea mare și apoi o împărțim în trei – una pentru mine, una pentru el, una pentru domnul Pașca. Înăuntru e miros de nou și curat, e cald și camerele așteaptă povești. Aici va sta domnul D., împreună cu alți oameni care vor ajunge din toate colțurile țării. Sunt 320 acum cu totul în casele asociației: abandonați de familii, cu amputații, fără locuințe, cu cancere în faze terminale, cu boli psihice grele. A treisprezecea casă, luată după campania în care eu am fost o măruntă scânteie, e o extensie atât de utilă într-o ecuație a suferinței în care mai e loc de căldură, bunătate, chiar fericire.

Terminăm cu inaugurarea, cu interviurile, cu ploaia și frigul. Mă rup și dau o fugă în clădirea care adăpostește niște personaje tare dragi mie. În holul mare e o masă lungă cu zece scaune simple, din lemn și velur roșu. De jur împrejur stau ghiveche cu plante, de la ficuși la lămâi. Un raft suspendat ține cărți cu titluri pe care nu le pot distinge, dar văd că sunt scrise cu auriu. Un perete e tapetat cu bambuși, tufe verzulii, papagali. Doi pacienți joacă șah într-un capăt: unul este domnul V., cel care știe cum va fi vremea și-ți spune fragmente pe dinafară dintr-o grămadă de cărți, al doilea e calm de-ar putea să oprească un război adevărat cu privirea. Mă așez lângă ei să le privesc jocul și nu-mi dau seama cum trece timpul.

Ușa mare se deschide și intră un bărbat de statură potrivită, cu o sacoșă de rafie în mână. Scoate din ea eugenii și le împarte tuturor. Domnul V. spune „ați intrat în calcule aici, de-acum sunteți fratele nostru.” Bărbatul se retrage politicos, spune ceva de Dumnezeu; era din sat, făcea asta în mod frecvent, dând de pomană.

„Vreau și eu să-mi faceți o poză frumoasă, să mă aveți acolo în telefon, amintire”, mi-a zis el. I-am făcut, chiar dacă, dincolo de poză, nu am cum să-l uit vreodată.

Mă uit peste masă. E omul care aproape a murit, într-o seară de martie, sub picioarele unor tineri care l-au bătut cu bestialitate. Apoi, sub un val de bine, nu numai că n-a murit, dar a ajuns într-un centru fabulos, unde stă lângă oameni plini de povești minunate, joacă șah cu ei, conversează pe teme filosofice, se plimbă printr-o curte plină de flori, se joacă cu căprioarele și cu măgărușul Gogu, mătură frunzele și stă într-o liniște aproape de basm.

***

Pe la ora 17:00, după ce am dormit un ceas într-o cameră cu un pat pus aproape de un calorifer încins, am coborât în hol. Era întuneric și abia se vedeau masa, scaunele, florile, tapetul. Înaintez spre salonul domnului D. și-l găsesc stând pe șezut, privind la televizor. Îl iau de acolo și mergem în hol, aprindem lumina și ne așezăm. „Facem un șah?” mă întreabă din scurt. „Bineînțeles”. Apucăm cutia, o deschidem, scoatem toate piesele, domnul D. o așază cu albul în dreapta. „A, vreți să jucați cu albele?” îmi zice după ce apuc un pion. „Da, îmi place să joc cu albele”. Piesele lui sunt maronii, dar un nebun e negru mat, în contrast cu toate celelalte. Are un nebun negru, pesemne un locțiitor după pierderea piesei originale. Începem și-mi dau seama că omul acesta, etichetat drept nebun în Stupini, acea comună în care muncea cu ziua, gândea impecabil fiecare mutare și era pe deplin ancorat în joc.

În momentele acelea, el anula toate efectele uitării și căderea în planuri ireale, atribute ale maladiei pe care o purta. Era al naibii de bun. Mă uitam la el și nu-mi venea să cred că joc șah, jocul suprem al minții, cu omul care fusese atât de aproape de moarte și care învinsese negrul, se recuperase, urmând să ajungă într-un loc care-i prindea atât de bine. Era chiar el, prins într-un alt fel de joc al minții, cu un Alzheimer căruia nu prea ai ce să-i faci, dar îl poți încetini prin stimulare, apropiere de oameni, grijă. Scăpase de moarte în acea noapte și acum primise șansa unui restart într-un mediu pe care dacă nu-l vezi, nici nu crezi că există.

Mi-am luat la revedere de la toți și am plecat spre aeroportul mic, să topesc iar distanța până la capitala ninsă. În avion m-am gândit la acel nebun negru pe care, în fiecare din cele trei partide jucate, am îndrăznit să-l capturez rapid. Nu știu clar de ce. Poate pentru că-mi doream să nu rămână pe tablă, să nu-l văd iar și iar, să uit de nebunia etichetată care s-a dovedit a fi maladia uitării patologice sau de negrul unei nopți în care moartea i-a dat târcoale, dar viața n-a vrut să-l părăsească. Trebuia să dispară de pe tablă, de pe scenă, să ne arate că răul se mai poate îndrepta și binele are loc destul în lumea asta. Și, ca un făcut, acele submarine galbene plutitoare, cert halucinații vizuale, poate erau chiar casele galbene ale domnului Pașca, zărite în depărtare. În naivitatea mea absolută, câteodată mă gândesc că universul așa leagă lucrurile.

Mă voi întoarce. Sunt aici povești pe care trebuie să le sap mai mult. E aici un om care a păcălit moartea și pe care mă bucur să-l văd viu, coerent, provocator. E aici o casă nouă, galbenă, luată prin implicarea unor donatori pe care nu i-am văzut niciodată și cărora nu știu cum să le mulțumesc. E aici o plăcuță care are numele meu pe ea, de parcă aș fi făcut cine știe ce lucru grozav în viața asta. Nu consider că am făcut, dar timp mai am, chit că el zboară din ce în ce mai repede.

Știu sigur că oamenii pot avea multe probleme în bucata asta de-o numim viață. Dacă ne aplecăm cu empatie spre ei și-i ajutăm, ajutăm o lume-ntreagă. Inclusiv pe noi, că totul ne schimbă. Suntem, dincolo de numeroase fugi absurde după lucruri absolut inutile, niște culegători de povești, iar unitatea de măsură a vieții ar trebui să fie povestea plină, nu anul sec. Eu am reușit să construiesc câteva și aceasta, pe care tocmai ați procesat-o, e cea mai frumoasă dintre toate. Într-un sfârșit, doar ele cred că vor conta cu adevărat.

Articol publicat pe site-ul autorului, eusuntv.ro.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp