De câte ori merg la Iaşi, înainte chiar să îmi iau un ciorăpel colorat, un magnet sau un gagiu, am grijă mereu să merg la catedrală, la Sfânta Parascheva.
Acolo am deja prieteni buni printre cerşetori. Este un tânăr nelipsit din faţa porţilor care le povesteşte tuturor că are un copil bolnav. Mie însă, când mă vede, îmi spune: „Frumoasa mea! De când nu te-am mai văzut!”
Nu ştiu cât câştigă de la cei cărora le spune că are un copil bolnav (sper spre binele lui să mintă), dar eu, „frumoasa lui”, nu rezist să nu îi dau bani.
Şi mai e o femeie bătrână care stă în catedrală. E curată, deloc agresivă şi foarte atentă. Aşteaptă liniştită să te rogi la moaşte şi apoi vine şi îţi dăruieşte o iconiţă de hârtie. Din nou, nu poţi tocmai când eşti plin de evlavie să nu îi dăruieşti ceva. Ba te mai şi întreabă cum te cheamă ca să se roage pentru tine. „Aha, Gabriela, am să ţin minte,” spunea ea, promiţând că va face toate rugăciunile pe care eu nu am vreme sau putere să le fac.
„Ăştia doi au o şcoală de manipulare excelentă”, m-am gândit de câte ori i-am văzut, dar niciodată nu le-am putut rezista.
În seara asta însă, când mă aflu din nou la Iaşi, am ajuns la catedrală pe o ploaie cumplită. M-am simţit ca Ana lui Manole, care înfruntă toate intemperiile ca să ajungă unde şi-a propus.
Porţile erau închise.
Cel care mă consideră cea mai frumoasă femeie dispăruse complet, ca de altfel toţi bărbaţii care m-au plăcut vreodată. Un paznic nemilos mi-a spus că s-a închis. Deşi eram udă leoarcă şi fie doar şi pentru atâta lucru ar fi putut să îmi deschidă, să mă rog măcar un minut.
Şi atunci, de nu ştiu unde, a apărut femeia cu iconiţe care l-a luat tare pe paznic şi i-a spus: „Dar doamna Gabriela vine tocmai de la Bucureşti. Poate mâine pleacă acasă şi nu apucă să se roage. Deschide-i poarta!”
Paznicul s-a conformat imediat. Am intrat în catedrala de obicei plină ochi unde m-am trezit deodată singură. M-am rugat pentru prieteni, chiar şi pentru cei care în ultima vreme nu prea mai merită, şi am ieşit din nou în ploaie.
Acolo, cu o umbrelă în mână, mă aştepta femeia cu iconiţe.
„Să te duc până acasă,” mi-a spus. „Că eşti udă leoarcă.”
Ca o mamă bună m-a sfătuit să îmi scot hainele ude, să fac un duş fierbinte şi să beau o tărie. M-a dus până la hotel, apărându-mă de o ploaie torenţială teribilă cu umbrela ei şubredă, iar la sfârşit nu a acceptat nici un ban.
Aruncându-mi un zâmbet ştirb, dar minunat în căldura lui, mi-a spus: „Nu trebuie să îmi dai bani. Acum sunt în afara serviciului”
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.