Sari la continut

Spune-ți părerea! Intră alături de noi în comunitatea Republica

Vă invităm să intrați în Comunitatea Republica, grupul de Facebook în care contributorii, cei care își scriu aici ideile, vor sta de vorbă cu tine. Tot ce trebuie să faci este să ceri intrarea în acest spațiu al dialogului.

Moștenire de la tata. Ne alinia şi la semnalul „Jos ochelarii!” se dezlănţuia infernul

Pentru că mulţi dintre prietenii mei de pe facebook pe care îi preţuiesc mult şi-au pus sufletul pe tavă vorbind despre bătăile primite în copilărie mă simt nevoită să spun şi povestea mea.

În casa familei Lupu din cartierul Ţiglina 2 din Galaţi lipsea adesea apa caldă sau lumina, dar niciodată bătaia. Fratele meu care e cu 7 ani mai mare acceptase asta ca pe un dat. Cum amândoi eram ochelarişti, tata ne alinia şi la semnalul „Jos ochelarii!” se dezlănţuia infernul. Ochelarii erau scumpi, noi, copiii, însă, eram gratuiţi. Nu ştiu exact ce lucruri atât de cumplite puteam face noi, dar cafteala era fără limite.

Mama era una dintre cele mai bune învăţătoare din oraş, dar acasă orice tact pedagogic era anulat. Venea pe la ora 1 acasă, după ore, începea să citească din colecţia romanelor de dragoste de la editura Univers şi orice şoaptă o deranja. O deranja atât de tare încât atunci când tata venea rupt după 12, 14, 20 de ore de muncă la combinatul siderurgic îi cerea imperios să ne caftească pentru că nu se mai înţelege cu noi. Iar el de-abia aştepta.

Dacă prezenţa noastră era prea evidentă în casă nici nu-l mai aştepta pe tata. Ne altoia ea în persoană. Mama ne bătea cu făcăleţul, iar tata folosea cureaua. Drept urmare, când am început să-mi iau viaţa în mâini, şcolăriţă fiind, pe lângă caietele de dictando şi cele cu pătrăţele pentru aritmetică în fiecare zi căram în ghiozdan o curea de-a tatei şi un făcăleţ de-al mamei, armele „crimei”. După ore urcam într-un autobuz, coboram într-o staţie oarecare şi le aruncam la primul coş de gunoi cât mai departe de casă. Multă vreme taică-meu şi-a legat nădragii cu sfoară, iar mama nu a mai avut cu ce învârti aluatul.

Tot din acea perioadă datează şi recunoştinţa mea faţă de teatru. Fratele meu îşi încasa bătaia stoic, dar eu m-am opus. Am făcut o mică regie şi i-am spus: „Când tata zice „ochelarii jos!” ştim bine ce urmează. După ce îţi dă o palmă (tata ne caftea mereu, ritualic, în ordinea naşterii, frate-meu era bulit primul) te faci că leşini. Şi după aia am eu un plan.”

Zis şi făcut. Tata a dat, frate-meu a „leşinat”, iar eu m-am urcat cu un salt în cârca tatei şi am început să-i dau şi eu cu pumnişorii mei mici: „Criminalule! Omori copilul!”

Frate-meu a plecat la facultate şi dus a fost. Am rămas eu să încasez bătăile. Ultima a fost chiar în ziua în care am terminat facultatea. Eu eram fericită că luasem licenţa şi nu voiam decât să merg cu prietenele mele la plajă. Mama m-a închis în casă, iar tata mi-a ţinut un discurs: „Chiar dacă acum ai o diplomă nu uita că tot un rahat eşti!”, mi-a zis omul care mi-a dat viaţă. „Şi dacă nu respecţi regulile familiei Lupu n-ai decât să pleci.”

Asta am şi făcut. Am plecat. Cu o rochiţă de vară şi cu şlapi în picioare. La început nu m-am dus prea departe, ci doar peste stradă, la prietena mea Rodica. După aceea am plecat la Bucureşti, unde am fost întâi profesoară şi apoi jurnalistă. Câţiva ani nu am dat pe acasă. Apoi, tata s-a îmbolnăvit de cancer şi mama a făcut accident vascular. Cumva, supărarea mea nu mai conta.

Am fost lângă ei, şi eu şi fratele meu, până la sfârşit, chiar dacă multe lucruri au rămas nespuse între noi. Acum, după ce ei nu mai sunt, ar trebui să mă liniştesc. Dar nu e deloc aşa. Pentru că din cauza faptului că orice aş face tot „un rahat” sunt m-a făcut să îmi doresc cu disperare că fiu iubită până acolo încât am acceptat nedrept de multă vreme în viaţa mea un bărbat abuziv. Pentru că, nu-i aşa, mă învăţasem deja cu bătaia. Şi când cineva vrea să mă mângâie pe cap, eu mă retrag speriată de frică să nu primesc o lovitură.

De curând prietena mea Rodica, cea care m-a adăpostit când am fugit de acasă, mi-a adus scrisoarea pe care tatăl meu mi-a scris-o chiar atunci, la plecare, scrisoare rătăcită printre notiţele noastre de la cursuri. Iată ce-mi scria tatăl meu: „Cu fiecare zi ce trece decazi şi o să ajungi un nimic, iar de nimic nimeni nu are nevoie.”

Le fac pomenile, le aprind lumânări, mă rog pentru ei. Dar i-am iertat? Nu ştiu.

Text apărut pe pagina de Facebook a Gabrielei Lupu

Subiectul Moștenirii de la tata a fost aprofundat de jurnalista Diana Oncioiu, pe platforma media Dela0.ro


Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Ma bucur ca citesc acest articol mai tarziu caci acum e mai liniste pe alee! Citisem 2 dintre articole: cel cu trenul si cel cu Olga T. si am vrut sa scriu pentru ca ma deranja ca povestile dvs. parca nu au final. Se termina asa, brusc! Sunt si articole frumos istorisite ca si acesta sau cel cu Sf.Parascheva! Exceptand copilaria in care aveam asa un "cocon" de protectie si reuseam sa nu deranjez dar si eu eram oarba la toate rautatile celor din jur. Acum insa, cu acelasi comportament, a trebuit sa pierd tot ca sa inteleg ca sa imi doresc sa invat, sa vad unde gresesc si sa inteleg ca da, pana atunci gresisem infinit pentru ca nu stiam sa ma opun raului dar aveam acel "cocon" care insa ulterior s-a rupt si ramasa in intuneric am fost nevoita sa caut lumina! Vad insa in continuare oameni ca dvs. si ca altii si chiar si preoti care fac binele "in prostie" de parca lupta impottiva raului dar uita ca binele trebuie facut cu masura si ca li s-a spus "pe acestea sa le faceti si pe acestea sa nu le lasati". Multi judeca, asa cum o judeca si pe Gabriela Cristea si pe altii! Eu insa va zic: rugati-va cu toata dragostea dvs. ptr. ei mai ales ca nu mai sunt si raul nu se poate reitera! Ei nu au fost rai ci doar neputinciosi in fata raului! Macar ptr asta iubiti-i si iubindu-i pe ei va veti iubi pe dvs. si veti scapa de multe rele ale trecutului! Doar Dumnezeu ajutat de nou va sti cand, noi nu!
    • Like 0
  • Tristă moștenire, dar pare-se că n-ar fi doar de la tata... Eu aș zice că este, parțial și de la părinții noștri originari, Adam și Eva, cei care ne-au adus blestemul lui Dumnezeu... Dar ce să-i faci, multi chemați, puțini aleși!
    • Like 0
  • Această destănuire m-a întors în timp și în durere.Tata a fost milițian,am încasat bătaie sub toate formele,de înjurături ce să mai zic.Am fost "escortat" spre casă cu mașina miliției pe străzile din cartier eu în fața mașinii și în spate tata la volan.Am să mă opresc aici amintirile acestea sunt prea dureroase.La 19 ani am plecat de acasă,peste 6luni m-am căsătorit mi-am făcut nunta singur părinții nu au fost la nuntă.Asta se întâmpla în '79.Ani de zile nu am vorbit cu ai mei.Săraca mama nu a avut nici o vină,acum doar pe ea o mai am în viață.Respect doamna Gabriela Lupu îmi dau seama prin ce ați trecut.Apropo și eu trebuia să-mi dau ochelarii jos.Acum îi dau jos ca să îmi șterg lacrimile.
    • Like 0
  • Ranile din copilarie nu se vindeca niciodata. Va trebui sa traim cu ele si sa incercam noi la randul nostru sa fim parinti mai buni. :(
    • Like 1
  • Stimata doamna Gabriela Lupu, si eu sunt tot din Galati, nascut si crescut in oras. La mine tatal, medic veterinar, erou al muncii socialiste, nu se prea obosea cu bataia, termeni de"alint", socat, cretin, rahat cu ochi, cromozomi, etc. Cuvintele lui de incurajare:" Nu poti sa faci aia, nu ai voie sa faci aia, tu esti de vina, asa iti trebuie...."de fiecare data cand am avut cate un necaz cu un copil lua apararea partii adverse. Mama, inginer agronom si ea erou al muncii socialiste, incerca sa-si faca timp pentru mine si incerca sa compeseze "darurile" lui. Toata viata ei a incercat sa ma protejeze. Cat despre ea isi cauta refugiul in romane si de fiecare data ma incuraja sa fac ceva. In exterior incerca sa cosmetizeze situatia si cauta sa ma ajute in felul ei, pentru, "tulburari de comportament". Numai lui Dumnezeu si mamei mele, ia pasat de mine. Dupa moartea ei, in 1994, intre mine si tatal meu lucrurile au mers din rau in mai rau. El, sa trezit langa un fiu, pe care nu il cunostea si nu sa obosit sa-l cunoasca, dar, de la care, culmea, avea pretentii. Nu poti culege roade daca nu pui o samanta si o uzi pentru a creste si a se dezvolta. A sarit la bataie, umbla pe strazi si se vaicarea ca are un fiu nebun care il bate si la dat afara din casa. Abia tarziu, prin 2004, am realizat ca o strafulgerare adevarul despre sursa problemelor mele. "Taica-tu, nu te-a mangaiat pe cap niciodata?" ma intreba un vecin la acea vreme. Atunci am realizat ca mama, Dumnezeu sa o odihneasca, a gresit, incercand sa trateze efectul, iar nu cauza. Poate era nefericita sau ai era rusine. Cat despre mine am trait viata ca in narcoza si nu m-am obosit sa fac lucrurile la timpul lor. Pentru asta platesc si acum. Am pendulat intre a fi slab ori mediocru si a fi varf. Ar fi trebuit sa termin facultatea ca un varf, asa cum de altfel am si intrat, sa-mi desavarsesc limba engleza in timp util si sa plec in Australia in 1990. La 30 ani as fi avut toate sansele. Tara cu oamenii cei mai fericiti, statistically speaking. Lipsei mele de curaj i sa adaugat speranta ca poate din 1990 lucrurile urmau sa se schimbe si in tara. Big Mistake, cine face ca mine ca mine sa pateasca. Cat despre necazurile vietii prin mila Domnului aveam sa aflu intelesul vorbelor:"Are Dumnezeu grija. Dumnezeu sa va ajute si sa ne ajute!
    • Like 3
  • nca sint multi romani care nu doresc sa comunice cu copiii lor, preferind violenta fizica,verbala sau psihica
    • Like 0
  • bluenavy check icon
    "Amintiti-va ca atunci cand oamenii vorbesc despre altii, de fapt vorbesc despre ei insisi". Tatal acesta in sufletul lui se smtea un nimic, in viata sociala se purta ca un nimic, se simtea "cineva" doar cand isi altoia copiii sau doar cand mama, adanc iubindu-se pe ea insasi dar incapabila de sentimente reale pentru cei din jur, il manipula facandu-l sa se simta important (barbatul in casa). Disfunctional. Asa cum sunt majoritatea familiilor romane, ori nepasatoar/delasatoare ori extrem-autoritare - generatoare de dezechilibre psihice si sufletesti, incapabile sa treaca de limita lui "eu" pentru a face ceea ce ne ajuta pe "noi". Ca dovada a incompetentei parintelui, copiii sunt ori batuti (ca deranjeaza), ori lasati sa urle si sa faca ca toti dracii (sa se descarce si el, saracul), ajungand mutilati sufleteste de suferinta si/sau de lipsa acomodarii cu frustrarea, rani care cer o multime de munca sa se inchida, dar care nu vor disparea niciodata. Iubirea inseamna echilibru. Iar echilibrul se obtine prin analiza, dialog, munca, rabdare si pasare. Prin iertare neconditionata, prin tacere ori acceptare, sau prin agresiune si dictat nu putem decat hrani disfunctionalul. Si ceea ce-si face omul cu mana lui... Dumnezeu inmulteste.
    • Like 1
  • check icon
    Nu pot sa povestesc. Am scris. Dar am sters. Pot sa spun doar ca mama a fost poate cea mai buna profesoara din oraș.
    Felicitări pentru articol.
    • Like 0
  • Față de câte prostii, blestemății și tâmpenii am făcut eu... Pot spune că n-am fost bătut deloc. Maică-mea mai mă bătea, dar mie mi se părea așa ceva minuscul. Și am spart o groază de geamuri, la liceu am reușit să sparg - într-o bătaie - o tablă. Am fost un drac de copil. O singură dată am fost cuminte. Să înnebunească maică-mea. ” Spune ce-ai făcut că punem noi la loc, plătim, orice-ar-fi. ” Nimic. Cred și acum că aia a fost cea mai ciudată zi din viața maică-mii. Mama a fost, este și va fi învățătoare. Tatăl meu a ieșit la pensie ca învățător și profesor de matematică. Crescut de o soră mai mare și doar cu un tată, 9 la părinți, îmi repeta de câte ori trebuia că în casa de unde a venit el nu se înjura. De nimic. De nimeni. A murit de cancer, Dumnezeu Să-L Odihnească. O singură dată m-a bătut. Am dat cu piatra înspre o vecină, dar piatra s-a dus în capul ei. Din fericire, și piatra și eu eram mici. Mi-am încasat-o cu cureaua. Nu că am dat cu piatra. Ăla era sport pentru mine .Ci pentru că a fost aproape de ochi și ... Păi în comparație cu autoarea, eu am fost un drac, iar ea o sfântă. DAR EDUCAȚIA NU SE FACE CU BĂTAIA. NICIODATĂ. NICICÂND. NICICUM. NICIUNDE. Dar pentru ca Teorema de mai sus să poată fi aplicată, TOTUL ESTE ÎN FUNCȚIE DE COPIL. La mine bătaia nu merge. Presupun că la 14 ani fugeam de acasă, iar la 20 mă întorceam. Cunoașteți proverbul acela ”CE ȚIE NU-ȚI PLACE ALTUIA NU-I FACE
    • Like 0
  • check icon
    Cel mai autentic articol de pe Republica citit de mine pana acum ! Din pacate multi dintre noi ne recunoastem intr-o oarecare masura in el , pt ca asa erau regulile atunci ! Si oamenii cu diverse porniri ascunse fac copii si unii au fost parintii nostri ! Ce pot sa mai adaug este ca probabil ceilalti copii mai norocosi (cum pot sa spun ca am fost si eu) faceau un top al celor mai severi parinti de prin zona ! Unii oamenii au strict meritul ca au adus pe lume niste copii in rest n-au prea avut talente de parenting - care este dus pana in panzele albe in prezent , in extrema cealalta - mai mult ca sigur ca au avut si ei niste frustrari personale, relationale pe care le-au manifestat prin duritatea exagerata fata de proprii copii !
    • Like 3


Îți recomandăm

Nicolle Birta

- Maman, c'est du vrai chocolat? (mami, este ciocolată adevărată?). Întocmai ca în povești, băiețelul își lipise nasul roșu, înghețat de frig, de geamul vitrinei frumos decorate, cu prilejul Sărbătorilor de iarnă. - Mais bien sûr c'est du vrai chocolat, (desigur că este ciocolată adevărată), îi răspunsese mama.

Citește mai mult

Povestile Cristinei autografe

„Pe cerul albastru, într-o casă de nori mare și albă, trăiau șase norișori frați. Cinci dintre ei erau gri, iar unul era roz. Cei gri făceau mereu glume pe seama celui roz, pentru că era altfel. Nu numai că era roz, dar atunci când norișorii făceau ploaie, el nu putea să stoarcă nici măcar o picătură. Oricât de tare se străduia. Și toți norișorii râdeau de el...”

Citește mai mult

Eataly

„Am lucrat mulți ani pentru a alege mici furnizori excelenți din Sicilia, Sardinia, Calabria, din toate regiunile din Italia. Am reușit să conving furnizorii să producă mai mult, dar la același standard de calitate. Și să le scriu și spun povestea, să le creez noi ambalaje și tot programul tehnic pentru a face față birocrației. Acum avem 2.000 de furnizori, foarte, foarte mici”, spune Oscar Farinetti.

Citește mai mult