Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De cinci ani, peste 500 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Chicago Boys sau Bucharest Boys? (sau de ce au fost trecute contribuțiile sociale de la angajator la angajat)

Tudose și Guvernul

(Foto: Inquam Photos / Octav Ganea)

Una dintre schimbările cheie din codul fiscal o reprezintă mutarea aproape în totalitate a contribuțiilor sociale de la angajator la angajat. În urma acestei reforme, cota de contribuții sociale ce revine angajatului este de 35 la sută, iar cea care revine angajatorului este de 2,25 la sută, iar costul total al angajatorului a scăzut cu 0,13 la sută, la 122,6 la sută din salariul brut. În acest articol, arăt că scopul economic profund pentru care contribuțiile sociale au fost trecute de la angajator la angajat poate fi selectat din două astfel de scopuri potențiale, dar numai timpul ne va ajuta să-l identificăm pe cel adevărat.

Ideea nu este nouă. Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut prima dată în presa noastră știrea că guvernul pregătește o reformă prin care va trece contribuțiile sociale de la angajator la angajat. Pe mine, care cred în valabilitatea principiilor liberalismului economic clasic, aplicarea acum în România a acestei idei, de esență neoliberală, m-a surprins. Ea a fost încercată de grupul de economiști neoliberali chilieni cunoscut sub denumirea de Chicago Boys, în timpul guvernării lui Pinochet. Această reformă a fost aplicată la începutul anilor 80, fiind concepută de un economist chilian, membru al guvernului, absolvent la Harvard, și anume de José Piñera, actualmente la Cato Institute. Atunci, contribuțiile plătite de angajator au fost eliminate, iar cele plătite de angajat au fost reduse de la 19 la 13 la sută. Scopul reformei a fost reducerea costului cu munca și a șomajului. Reforma a avut succes, economia chiliană devenind, în timp, cea mai competitivă economie sud americană, iar rata șomajului scăzând de la 12,1 la sută în 1986, la 6,1 la sută în 1997. În prezent, economia chiliană este a șaptea cea mai liberă economie din lume.

Reforma menționată, așa cum a fost aplicată în Chile, este liberală pentru că reduce substanțial costul cu forța de muncă la nivelul firmei și permite ca fondurile private de pensii de care beneficiază angajatul să fie alimentate exclusiv de către angajat. Așa cum este aplicată la noi, măsura nu reduce semnificativ costul cu foța de muncă al angajatorului, deoarece necesită, în principiu, creșterea salariilor brute pentru a menține neschimbat salariul net. Acesta este motivul pentru care mulți au caracterizat-o drept o modalitate care permite să vorbești de creșteri mari de salarii fără a crește salariul net. Dar, așa cum voi arăta spre final, s-ar putea să fie mai mult de atât.

Ideea de a transfera contribuțiile pentru asigurări sociale a fost analizată și de economiștii din țările dezvoltate, dar nu a fost aplicată ca atare în nicio altă țară. În teorie, această idee este cunoscută ca ”Invariance of Incidence Proposition” (IIP). Conform IIP, mutarea unui impozit de la salariat la angajator, sau invers, nu schimbă nivelul de ocupare, ci doar salariul contractual (adică salariul brut al angajatorului sau al angajatului). Cu alte cuvinte, înlocuirea unui impozit al angajatorului cu un impozit de magnitudine egală asupra angajatului nu afectează nivelul ocupării. Ea nu a fost aplicată deorece au existat îndoieli că ipotezele pe care se bazează IIP sunt îndeplinite în țările respective, putându-se afecta negativ nivelul ocupării. Între aceste ipoteze se numără competitivitatea piețelor, flexibilitatea salariilor, dependența cererii de muncă și a ofertei de muncă de salariul producătorului și, respectiv, de salariul consumatorului, egalitatea salariilor, și independența impozitelor față de mărimea salariilor contractuale. Aproape niciuna dintre ipoteze nu este îndeplinită în practică. O testare a diverselor ipoteze este prezentată în Alfonso and Carone (2004) și Heijdra and Ligthart (2007), inclusiv din perspectiva influenței IIP asupra modificării salariilor.

Față de această abordare, în România, trecerea contribuțiilor sociale în sarcina angajaților a venit ca o surpriză. Ea a fost menționată pentru prima dată în Programul de guvernare al guvernului Grindeanu și a fost concepută ca o susținere a firmelor, fiind inclusă la subtitlul „Susținere” din programul de guvernare, la pagina 18.

Conform Consiliului Fiscal, dacă toți angajatorii vor mări salariile brute contractuale cu 19,9 la sută, toate salariile nete vor rămâne identice cu cele de dinainte de aplicarea reformei. În aceste condiții, conform IIP, rata șomajului ar trebui să rămână aceeași. Totuși, acest rezultat este improbabil, având în vedere că ipotezele IIP sunt departe de a fi îndeplinite. În plus, efectele trecerii contribuțiilor la angajator nu trebuie gândite separat de legea 153 din iunie 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, care stabilește creșterea salariilor în perioada 2018-2022. 

Conform acestei legi, salariile contractuale brute stabilite prin trecerea contribuțiilor la angajat se vor mări în administrațiile locale astfel încât să nu depășească indemnizația pentru funcția de viceprimar, vicepreședinte de consiliu județean sau viceprimar al municipiului București. În învățământ, salariile se vor mări cu 20 la sută față de nivelul din februarie 2018 începând de la 1 martie 2018. În sănătate salariile se vor mări cu mai mult de 100 la sută începând cu 1 martie 2018. În fine, în administrația centrală, salariile pentru funcțiile de demnitate publică s-au mărit deja. Rezultatul este că, în sectorul public, angajatorii vor crește salariile brute pentru toți angajații pentru a le compensa acestora în întregime efectele contribuțiilor suplimentare la asigurări sociale. În plus, în sectorul public, aproximativ 350-400 de mii de angajați din sănătate, învățământ și administrție vor beneficia de creșterile salariale prevăzute de Legea 153/2017.

Angajatorii privați nu pot fi obligați însă să crească salariile brute, pentru a compensa în întregime efectele trecerii contribuțiilor sociale la angajat, ceea ce poate duce la modificări ale salariilor relative între sectoare. În sectoarele în care este deficit de forță de muncă acestea vor fi crescute, dar nu neapărat și în sectoarele cu excedent de forță de muncă. Astfel, s-a creat o problemă pentru sectorul privat, care își va eroda imaginea în ochii electoratului, de stânga sau de dreapta. Nu este exclus ca în mințile multor oameni să apară ideea că sectorul privat nu oferă salarii relativ bune în România și că, poate, dezvoltarea sectorului privat după 1989 a fost o greșeală, cel puțin din perpectiva câștigurilor salariale.

Totuși, nu trebuie uitat că există un efect de imitație. În România, o creștere cu 10 la sută a salariului mediu brut din sectorul public determină o creștere cu 3,6 puncte procentuale a salariului în industrie peste creșterea care ar fi apărut în lipsa creșterii salariului mediu în sectorul public. Această creștere a salariilor din întreaga economie nu va fi neglijabilă în termeni de efecte. Pe termen lung, ea va reduce competitivitatea firmei și, astfel, potențialul de creștere economică, încetinind ocuparea forței de muncă pe termen mediu-lung. Privite din această perspectivă, trecerea contribuțiilor la angajator și legea privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, împreună, par să reflecte o concepție care favorizează creșterea salariilor în defavoarea ocupării forței de muncă. Aceasta este în contradicție cu tradiția keynesistă, care favorizează reducerea șomajului în raport cu inflația, și care până acum a ghidat permanant politicile de stânga din economia noastră. Pe termen scurt însă, cel care contează pentru viziunea keynesistă, creșterea salariilor va continua să deterioreze contul curent, adică să stimuleze ocuparea în alte țări, și să crească inflația.   

A fost discutată în presă și ideea că odată cu trecerea în sarcina angajatului a contribuțiilor la asigurări sociale, orice creștere a acestora în viitor va fi o povară suplimentară ce va fi impusă aproape în întregime asupra factorului muncă. Este implicit în această interpretare că firmele nu vor primi noi sarcini cu privire la contribuțiile sociale, cum de altfel se implică și în programul de guvernare. Teoretic, această înțelegere a lucrurilor reprezintă însă numai o fațetă a problemei. La fel de bine se poate spune că reforma respectivă a creat spațiul ca atunci când va fi nevoie de mai multe impozite, probabil în curând, acestea să poată fi plasate în sarcina angajatorilor prin creșterea contribuțiilor acestora la asigurări sociale.

Astfel, ajungem la cele două scopuri economice profunde, la care m-am referit la început, care ar fi putut ghida, în principiu, trecerea contribuțiilor sociale de la angajator la angajat.

Unul din aceste scopuri ar putea fi eliminarea influenței pe care politica de asigurări sociale a guvernului o are asupra reducerii competitivității firmelor. Dacă acesta este scopul adevărat, ar trebui să vedem că la o eventuală nevoie suplimentară de venituri bugetare, pentru a acoperi de exemplu deficitul bugetului de asigurări sociale, inițiatorii reformei nu vor apela la reluarea creșterii contribuțiilor sociale ale firmelor. Astfel, pe termen lung, masura va fi mai mult decât o modalitate de a crește salariile brute fără a crește salariile nete. Ea va rămâne să stimuleze oferta și competitivitatea, atât cât poate să o facă într-o mare de măsuri keynesiste ce lărgesc dezechilibrul extern și accelerează inflația.

Cel de-al doilea scop al trecerii contribuțiilor sociale de la angajator la angajat ar putea fi, fără ca prin această afirmație să fac un proces de intenție inițiatorilor reformei, pregătirea terenului pentru impozitarea suplimentară a angajatorilor atunci când va fi nevoie de venituri bugetare suplimentare. Acesta ar fi exact opusul primului scop. Se știe că, în cele mai multe țări, cea mai mare parte a veniturilor bugetare sunt colectate prin contribuții sociale. 

Acest al doilea scop este teoretic posibil deoarece creșterea contribuțiilor sociale la angajator ar fi ușor de explicat publicului, din moment ce angajatorii au în sarcină contribuții reduse, de numai 2,25 la sută din salariul brut, comparativ cu angajații, care au contribuții sociale totalizând 35 la sută din salariul contractual brut. De altfel, principiul avut în vedere inițial, în faza de proiect a reformei, de a reduce cota contribuțiile sociale plătite de firme la virtual zero (adică la doar 0,25 la sută) a fost abandonat imediat prin impunerea unei cote adiționale de 2 la sută. Dacă acest al doilea scop este cel adevărat, atunci ar trebui să vedem în următorii ani o creștere a contribuțiilor sociale în sarcina firmelor.

Rămâne de văzut care din cele două scopuri este cel adevărat. Dacă adevărat se va dovedi primul scop, atunci vom gândi că inițiatorii reformei au judecat, măcar într-o privință, în stilul Chicago Boys, și ne dăm pălăria jos în fața lor. Dar dacă adevărat se va dovedi cel de-al doile scop, atunci vom constata că autorii reformei au gândit ca niște Bucharest Boys, pe care îi știm de mult, și ne vom îndesa și mai tare pălăriile pe cap, rușinați că încă nu am învățat din experiență.

Bibliografie

Alfonso Arpaia and Giuseppe Carone (2004), “Do labour taxes (and their composition) affect wages in the short and the long run?”, EU, Directorate-General for Economic and Financial Affairs.

Ben J. Heijdra and Jenny E. Ligthart (2007),” Labor Tax Reform, Unemployment, and Search”, https://www.heijdra.org/ITAXsearch.pdf 

Opiniile exprimate nu sunt în mod necesar și opiniile BNR.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Un articol sofisticat, vorba aia "cu staif", cu pretentii din care pana la urma se deduce cu greu de fapt ce vrea autorul, de care parte a baricadei este, si de unde pana unde aceasta paralela a ceea ce face gasca de delicventi a lui Dragnea cu ceea ce a facut regimul Pinochet in perioada '73-85.
    Si acum sa trec la cateva precizari:
    - Echipa de absolventi de la University of Chicago avandu-l ca profesor pe laureatul Nobel Milton Friedman, poreclitii Chicago Boys au trecut intr-adevar la implementarea in Chile a unei dramatice reforme economice, fiscale, monetare, de privatizare masiva etc odata ce Pinochet a luat puterea dupa un regim aberant de stanga al lui Allende ('71 - '73). Trebuia facut ceva neaparat intrucat sub regimul Allende inflatia era de 150% iar economia pe butuci si aproape toata sub controlul Statului. Pana si in exemple marunte, serviciile de taxi erau de stat dar statul nu mai avea bani nici macar pentru pneuri de schimb.
    - In cazul echipei Dragnea cu aceasta reforma fiscala, nu este caz similar lui Chile al anilor 70 nici macar vazut din avion. Economia romaneasca este in buna masura privata si nu de stat, inflatia este undeva in limite normale (2-3%) si nu venim dinspre un regim anterior profund de stanga. PSD cu aceasta reforma fiscala se pune in situatia de a opera un pacient care este relativ sanatos si nu are nevoie de operatie. Mai mult prin aceasta echipa, cu Olguta, Misa et comp , echipa de "medici" sunt de fapt niste lacatusi operand cu trusa de lacatuserie un pacient ce cum spuneam, nici macar nu are nevoie de operatie.
    - Reformele acestor Chicago Boys au fost laudate de .. of course, nimeni altul decat Milton Friedman, din moment ce erau ideile lui si elevii lui, dar au fost aspru criticate de un alt laureat Nobel Amartya Sen care a si scris o carte despre acest subiect. De asemenea in afara de Chile nu a mai fost nicaieri aplicata aceasta "revolutie fiscala" a celor de la Chicago Boys si deci nu vad de ce Romania ar trebui sa treaca prin asa ceva.
    • Like 2
  • Ar fi bine sa aruncam o privire mai atenta si la asa-zisele argumente aruncate, parca la intamplare, in spatiul public. Prim-ministrul nostru spunea ca sunt, la nivelul lunii septembrie 150.000 de angajatori care nu au platit contributiile angajatilor desi le-au retinut. Vreau sa va amintesc ca aceasta abordare este specifica organizatiilor si persoanelor juridice bugetare (inclusiv companiile de stat) care, ca si furnizorii lor, nu sunt niciodata sigure ca vor primi banii necesari luna urmatoare, asa ca se asigura ca isi platesc salariile nete si cam atat, supraindatorarea la bugetul statului a fost, ani de zile, principala metoda de scadere a valorii de piata a firmalor care urmau a fi 'cumparate pe doi lei' de catre clientela politica.
    Mai este inca un aspect care ma face sa cred ca cele 150.000 de angajatori sunt, in cea mai mare partea bugetari. Faptul ca eu personal am avut o diferenta de 2 lei contabilizata ca neplatita si timp de 2 ani am fost somata si amenintata cu blocarea conturilor la fiecare trei luni si mi s-au si blocat conturile dupa ce ma demonstrat de 3 ori ca sumele sunt stinse si ac a fost doar o greseala. Daca 'efortul' de recuperarea a celor 2 lei a fost atat de mare (dupa parerea mea a trecut de 20 de lei, adica statul a cheltuit 2000% ca sa recupereze o falsa datorie) ma intreb cat cheltueste fiscul ca sa nu recupereze milioanele datorate de altii daca guvernul a ajuns sa lucreze 8 luni ca sa mareasca salariile bugetarilor cu 2 lei. In aceeasi logica, probabil ca au cheltuit PIB-ul pe vreo 10 ani....
    • Like 1
  • Mihai check icon
    Lucrurile nu sunt așa de complicate și cu bătaie lungă pe cât par. Nu așa se gândește la P$D, din contră. Se anunță niște măsuri, se discută și se iau decizii după ureche fără nici un studiu de impact. Apoi se constată probleme și se reacționează pompieristic. Exemplul cel mai bun este taxa de primă înmatriculare. In primă fază au eliminat-o, s-a umplut țara de mașini de 1-2k € după care cresc la toți impozitele după norma de poluare. Consecințele sunt că avem un aer mai poluat și niște cetățeni păcăliți.
    În cazul de față s-au urmărit 2 obiective mari și anume creșterea bugetului central privând primăriile orașelor mari care chiar încep să funcționeze de o parte importantă din fondurile rezultate din impozitul pe venit și doi îndepărtarea de la cota unică. Nu mai avem 16% pe orice venit, profit, dividende. Din această cauză cred că următorul pas va fi introducerea impozitului progresiv pentru a atinge un prag de taxare de 50% pentru salariile de peste 10k lei. Creșterea de contribuții pe partea de angajator se va meține până la următoarea criză sau va fi folosită punitiv pentru multinaționalele care refuză să plătească împozit pe profit în țară.
    Ca o paranteză cred că un angajator onest va crește salariul brut pentru ca angajații să nu piardă la net. Dacă sunt sectoare cu excedent de forță de muncă nu înțeleg ce i-a împiedicat pe angajatori să scadă salariile și ce i-a forțat să le crească în primul rând. Probleme vor fi întradevăr la firme în insolvență sau la cele care oricum nu plăteau contribuțiile pe partea de angajator. Cazuri în care statul se declară impotent în a determina firmele să respecte legea și pasează această sarcină în spatele angajatului. Dacă tot am ajuns aici de ce nu se procedează la fel privind asigurările medicale prin înlocuirea celei de stat cu una individuală și reducerea treptată a pilonului 1 în favoarea unei soluții individuale pentru toți angajații, inclusiv cei de la stat. În acest mod se vor elimina pe viitor și pensiile nesimțite care prin definiție nu sunt bazate pe principiul contributivității.
    • Like 3
  • Eu cred ca va fi o chestie Teleorman boys, mult mai rea decat previziunile dvs. Astia sunt mai imprevizibili decat damele de companie de la coltul strazii.
    • Like 4
  • AdiM check icon
    O parte din explicatiile Dvs. nu au logica, altele sunt rautacioase de-a dreptul.
    Va declarati adeptul "principiilor liberalismului economic clasic" dar sustineti ca sectorul privat "își va eroda imaginea în ochii electoratului" daca nu vor mari salariile brute "în sectoarele cu excedent de forță de muncă".
    In primul rand, e firesc ca regula cererii si a ofertei sa se aplice "în sectoarele cu excedent de forță de muncă". Nu asta presupune liberalismul economic?
    In al doilea, acel "electorat" ar trebui sa inteleaga ca legea a fost modificata de guvernanti si nu de catre angajatori.
    Induceti ideea ca angajatorii vor fi vinovati pentru eventualele scaderi salariale, idee sustinuta si de Ministrul Muncii, Lia Olguța Vasilescu.
    Oare chiar asa sa fie? Angajatorii sunt de vina pentru efectele acestei "revolutii fiscale"? Mie mi se pare o manipulare rautacioasa menita sa distraga atentia asupra incompetentei guvernantilor.
    In plus, intentia laudabila a celor de la guvernare de a nu permite firmelor sa externalizeze din profit are doua puncte slabe:
    (1) multi dintre acesti angajatori se pot reloca => somaj
    (2) chiar si in situatia in care taxele colectate vor fi mai mari, cine garanteaza ca acesti bani nu vor fi sifonati? Urmeaza modificari ale legilor Justitiei ce vor face aproape imposibil de dovedit abuzul in serviciu
    • Like 2


Îți recomandăm

Tânără la calculator

Academia prietenoasă de IT Wantsome și-a făcut în ultimii patru ani o misiune din a ajuta profesioniști din toate domeniile să facă tranziția spre o carieră de succes în domeniul tehnologiei informației, prin cursuri care urmează atent cerințele companiilor IT, prin sesiuni de practică și printr-o activitate intensă de mentorat calibrată pe nevoile lor. (Foto: Getty Images)

Citește mai mult

Marc Areny

Marc Areny este de origine catalană, este cetățean spaniol și francez și a venit în România în urmă cu 10 ani. Este unul dintre primii din Europa care a identificat o nouă nișă de piață: convertește mașini cu motor termic în mașini electrice.

Citește mai mult