Colegul de grădiniță al fiicei mele și lecția de toleranță. „Mami, este minunat, el face eforturi multe să meargă”

Mama mea a fost educatoare într-o Casă de copii. I-a iubit atât de mult, încât aproape 30 de ani le-a fost alături și i-a învățat tot ce știa mai bine pentru că „și ei au dreptul la educație și au dreptul să fie iubiți". 

Poate par cuvinte mari, însă chiar așa a fost. Eu am crescut alături de ei, m-am jucat cu ei, am mâncat alături de ei la masă, am dormit alături de ei, au fost prietenii mei. Eu nu am știut/conștientizat niciodată că X este țigan, că Y are un retard sever sau ușor, că Z are 3 degete sau că V merge șchiop. 

Poate nu mă credeți, dar eu nu îmi mai aduc aminte de astfel de situații, deși erau multe. Mama nu mi-a atras niciodată atenția să nu mă joc cu Y sau Z pentru că ar fi periculoși - pentru mine toți erau copii, ca și mine.

În primul an de grădiniță, am cunoscut un coleg de-al fiicei mele, care avea probleme cu mersul. Este un copil minunat, cu părinți minunați, care merg cu el la kineto și a reușit să facă progrese mari. Pentru că mi-am dat seama că pentru ea va fi ceva diferit, ceva nou i-am explicat că E este un copil exact ca și ea, însă, din cauza unor probleme de sănătate, el merge un pic mai greu. Prin urmare, am rugat-o să aibă un pic de grijă cu el, să nu alerge pe lângă el, să nu îl împingă pentru că el își pierde mai ușor echilibrul. E special prin efortul pe care îl depune de a se deplasa și prin seriozitatea cu care își face exercițiile de recuperare, uneori dureroase. Nu au fost puține dățile în care îmi spunea că X sau Y nu l-au vrut la masă și îmi spunea (parcă să îi mai întăresc o dată convingerile) „mami, E. este minunat, el face eforturi multe să meargă”. Iar eu îi confirmam. Ar trebui să îl cunoasteți. E pasionat de natură și de animale. Nu aveți idee câte informații știe despre toate animalele, este, cum spune și el, un explorator.

Mare mi-a fost mirarea să aflu că una dintre mămici nu a vrut să își lase fetița în ziua aceea la grădiniță pentru că nu vrea să intre în contact cu astfel de copii. Și mai mult m-am întristat în momentul în care am aflat că doamna este psiholog

Anul trecut, în grădinița lui Alice s-a desfășurat un cerc pedagogic și au primit vizita unor copii de la o școală specială. A venit acasă foarte încântată că au avut musafiri, niște copii drăguți cu care s-au jucat, dar foarte tristă că au stat prea puțin. Mare mi-a fost mirarea să aflu că una dintre mămici nu a vrut să își lase fetița în ziua aceea la grădiniță pentru că nu vrea să intre în contact cu astfel de copii. Și mai mult m-am întristat în momentul în care am aflat că doamna este psiholog chiar într-un centru de evaluare a copiilor cu probleme.

Anul acesta au venit în grupă copii din plasament de care nu se interesează nimeni. Au probleme de comportament, sunt violenți, dar asta nu e vina lor. Sunt crescuți fără dragoste, nu știu să își gestioneze emoțiile puternice (între noi fie vorba, la 4 ani și celor din familii le este greu). Am vorbit mult cu educatoarea, cum să reușim să îi integrăm. A încercat să ia legătura cu psihologul de la centru, dar s-a arătat dezinteresată și i-a replicat că e treaba educatoarei să îi educe. Aceasta i-a spus că într-adevăr e treabă ei să îi educe, dar, măcar și pentru o perioadă are nevoie de ajutor pentru că nu s-a confruntat cu astfel de cazuri și își dorește mult să îi integreze în grupă. La ședința cu părinții, nu a venit nimeni din partea lor, deși erau obligați să vină. Și tot la ședința cu părinții, doamna psiholog, despre care vă spuneam mai sus, susținea foarte vocal că ei ar trebui duși în școli speciale. I-am replicat imediat, că trebuie duși, doar dacă în urma evaluării , se constată că nu pot fi integrați în învățământul de masă. Le-am spus tuturor că nu e vina lor că nu au familie și că nu merită marginalizați pentru asta. Au nevoie de ajutorul și înțelegerea noastră. Trăiesc în centre în care nu sunt tratați cu iubire, nu are nimeni răbdare cu ei, nu îi apăra nimeni și supraviețuiește cine poate. Sună dur, trist, dar e foarte adevărat.

Nu vă puteți imagina de câtă iubire sunt capabili acești copii. După ce, într-o zi de concediu, am fost, ca voluntar la grupă și mi i-am făcut prieteni (ne-am jucat, i-am pupat, îmbrățișat și am ascuțit o mulțime de creioane), în fiecare dimineață, când o duc pe Alice, se uită la mine, iar eu îi întreb: Cine îmi dă o îmbrățișare? Și sar în brațele mele, și mă strâng atât de tare, și mă pupă și le lucesc ochii de bucurie.  

Reacția lui Alice este de gelozie și îmi spune: „Mami, prietenii tăi au fost foarte nepoliticoși azi, au scos limba la mine, mai sunt prietenii tăi?" Îi răspund că mai sunt pentru că sunt niște copii minunați și că ei sunt un pic speciali deoarece nu au părinți și pentru asta trebuie să fim și noi înțelegători cu ei. Pe ei nu îi îmbrățișează nimeni când plâng, pe ei nu îi alină nimeni când visează urât noaptea, lor nu le dă nimeni pupicul de noapte bună.

Lasă ochii în jos, îmi da o îmbrățișare și îmi spune: „Bine, mami". 

ARTICOL PUBLICAT PE BLOGUL AUTOAREI

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp