Sari la continut

Descoperă habits by Republica

Vă invităm să intrați în comunitatea habits, un spațiu în care înveți, găsești răspunsuri și resurse pentru a fi mai bun, pentru a avea o viață mai sănătoasă.

Fiul meu are ADHD. „El nu-și dorea decât să-l iubească broasca râioasă, fosta lui învățătoare...”

Am intrat în viața de părinte mai târziu, când fiul nostru avea deja 3 ani și jumătate și un retard datorat nestimulării, așa cum se întâmplă destul de des cu copiii abandonați în grija statului.

Ne-am suflecat mânecile, ne-am deschis inimile și am pornit la drum. Am acumulat mult în primii ani de viață împreună. Cel mai mult ne-am concentrat să ne iubim!

Piticul... l-am dat la început la o grădiniță privată. Din toamnă până în iarnă a mers acolo, dar englezismele ne-au doborât și, la îndemnul logopedului, l-am mutat la grădinița de masă. Acolo au apărut primele semne. Nu stătea „la sarcină”. Am agreat cu educatoarele să-l lase să meargă la lada de jucării atunci când nu se mai poate concentra. Totul a mers strună.

Fiul nostru iubește oamenii. Este foarte sensibil și anxios. Este mereu îngrijorat. Cel mai mult îl îngrijorează că nu este la fel de deștept ca ceilalți copii. Vrea să fie la fel ca ceilalți copii. Să fie cu copiii! Și să se joace!

Aprope trei ani de grădiniță au fost parcurși în zbor. El tot nu stătea „la sarcină”, nu memora poezii. Noi - cu logoped, cu evaluări, cu psihologi, cu psihiatri, cu educație nonformală, dar mai ales cu iubire.

Clasa zero ne-a izbit ca generație de sacrificiu. Ne-am dus la școală pregătiți că e frumos și o să ne jucăm încă un an, pentru că așa spunea pe atunci ministrul Educației. Nu am ales învațătorul! Am mers la școala din spatele blocului pentru că nu am vrut să-l facem navetist.

Învățătoarea era tânără și avea acasă un fiu mai mare cu vreo doi ani decât al nostru. Nu ne-a ajutat cu nimic. Fiul nostru era învățat de acasă să spună ce gândește, să se îndoiască de autoritate, să pună întrebări și să se opună dacă nu e de acord. Ciocnirile au apărut imediat și s-au îndesit. Doamna nu-l stăpânea. Mi se cerea des să vin să stau cu el la ore. Uneori reușeam să fac asta. Am mers la școală la fiecare ședință, de fiecare dată când am fost solicitată, am acceptat consilierea școlară. Nu ne-a folosit la nimic!

Într-o zi, enervat, fiul nostru i-a spus doamnei învățătoare că e o broască râioasă. Copiii au râs și doamna a plâns. L-a dus de mână la directorul școlii și l-a pârât. A doua zi ni s-a cerut să venim la direcțiune. Am mers val-vârtej pregătită să dărâm munții. Broasca râioasă ne-a dărâmat pe noi. Nu avea dreptate, dar avea comitetul de părinți. Treptat, perfid și constant i-a întărâtat pe părinți: „nu am putut să termin X astăzi pentru că ne-am întrerupt din cauza lui....”; „Nu am putut să facem Y astăzi pentru că ne-am întrerupt din cauza lui ....”. Azi așa, mâine așa, clasa fierbea.

Când piticul nostru a stropit cu cerneală, din greșeală, cămașa unui coleg de clasă, care mergea la doctor și nu se mai putea duce mama cu el așa murdar, oala era deja în clocot. Mama a făcut scandal monstru. Petiții la direcțiune. Alți părinți i s-au alăturat. Am fost chemați la mediere. Degeaba ne-am cerut scuze, degeaba am vrut să plătim cămașa sau să cumpărăm alta. Nu, și nu, să ne luăm handicapatul și să plecăm.

Fiul nostru deja urina în pat la somnul de după amiază. Era irascibil constant. Trântea. Copiii cu ADHD nu sunt violenți, doar că nu-și pot gestiona emoțiile puternice, frustrările. Și frustrările lui creșteau.

Am vrut să plecăm din școală. Direcțiunea ne-a propus să nu plecăm din școală, ci să ne mutăm la altă clasă, să nu fie o ruptură traumatică pentru copil. Două săptămâni l-am trimis la clasa nouă și două săptămâni a stat cu ghiozdanul la ușă și nu a vrut să intre. Cerea mereu să meargă la broasca râioasă. El nu-și dorea decât ca broasca râioasă să-l iubească și, pentru că nu știa cum să-i atragă atenția, făcea pozne. Broasca râioasă l-a renegat.

Retardul e semnificativ. Asta il face pe fiul nostru să fie „insuficient”. Cu cât programa școlară cere mai mult de la el, cu atât el devine mai „insuficient”, deci mai frustrat. Frustrarea îl face să aibă izbucniri. Nu lovește oamenii. Aruncă cu ghiozdanul, se târăște pe jos, pleacă din bancă și uneori din clasă. Nu ține pasul cu clasa. Nu citește în ritmul clasei. Procesează mai lent. Prăpastia crește! El deranjează orele din ce în ce mai des.

Copiii nu vor să stea cu el în bancă pentru că-i deranjează, nu se pot concentra. Corect! Frustrarea lui crește. Părinții vorbesc acasă despre el copiilor lor, colegii lui de clasă, că e adoptat, că e de la casa de copii, că e.... Copiii îi spun lui. Frustrarea lui crește.

L-am înscris la dansuri. După două ședințe, ni s-au dat banii înapoi. L-am înscris la un curs de IT. Am primit un email politicos, după evaluarea inițială, în care ni se cereau scuze pentru că nu sunt resurse umane specializate pentru nevoile fiului nostru. L-am înscris la un curs de matematică cerând să fie dus în grupa cu 2 ani mai mică. După câteva ședințe, am primit banii înapoi și scuzele politicoase. Frustrarea lui a crescut exponențial. Pentru că el și-a dorit să fie acolo.

Doar Cercetașii României ne-au primit și ne țin alături de ei de trei ani.

Fiul nostru este acum în clasa a 4-a. În acest ritm și în acest context există riscul ca în clasa a 7-a să se regăsească în situația elevului de la Pitești. Nu, nimic nu apare peste noapte. Se va spune atunci și despre el că a fost mutat de colo-colo, ignorând cu bună știință că i se cere să plece, că e respins. I se vor imputa carențele școlare, ignorând cu bună știință că nu există incluziune sau remediere. Ni se va reproșa nouă, părinții lui, că nu îl ducem la terapie uitând că terapia costă și piața e plină de experți care te jupoaie de viu pentru ora de terapie. Ni se va reproșa că nu-l pastilăm, nu-l facem legumă pentru ca să fie universul liniștit și viața noastră a tuturor liniară.

În loc de concluzii:

Logopedie- 50 lei/ora. Evaluare psihologică la 5 ani - 350 de lei. Evaluare psihologică la 6 ani - 650 de lei. Evaluare psihologică la 8 ani - 650 de lei. Terapie emoțională 100-150 lei/ședința, 250 lei/ședința pentru sesiunile de familie. Terapie ABBA 70 lei/ora. Dacă îți permiți. Când nu-ți mai permiți, nu ai alternative.

Nu te învață nimeni ce drepturi ai. Pe noi ne-a învățat logopedul privat cum să ne facem dosarul și să îl depunem la CMBRAE. Școala nu a scos o vorbă! De abia în clasa I am depus dosarul. CMBRAE trimite la școală profesor itinerat. Unul la X copii. Doar 2 ore/săptămână. În fapt, nu se lucrează niciodată unul la unul cu astfel de copii. Profesorul itinerant nu semnează condica la școala la care se află elevul. Deci, uneori nu ajunge. În clasa I profesorul de sprijin nu a prea ajuns la fiul meu. Nu am avut PIP (programa individual personalizată)! Am petiționat și am primit profesor de sprijin în clasa a II-a, bineînțeles că altul (iar povestește despre copil, iar evaluează-l...). PIP-ul a fost gata după luni bune. În clasa a III-a, am schimbat 2 profesori itineranți pentru că primul a născut. Acum, în clasa a IV-a am primit un alt profesor itinerant. Estimăm că vom avea PIP după sărbătorile de iarnă. Prăpastia e imensă. Nu mai ținem deloc ritmul cu clasa.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • un pic de comfort si din partea parintilor din pacate. putin cam sceptici si cred ca au acceptat cu greu ideea ca, copilul lor are o problema reala. Pe de alta parte o gestiune pe alocuri gresita fata de problema copilului. Din prea multa dorinta de a-si vedea copilul intr-o scoala normala, mai mult au reusit sa-l traumatizeze. Sunt corecte rezultatele .. ma mir cum de nu i-a pus pe ganduri si nu au incercat sa faca realmente ceva! Bun, in Romania nu exista decat pe hartie ideea de profesor itinerant care are in sarcina mai mult de 1 elev. Si da in acest sens, rezultatele sunt in van. Profesorul de sprijin ori un mentor trebuie sa lucreze 1 la 1 pentru o perioada de cateva luni de zile pentru a se vedea ceva rezultate.... si in cazul asta nu vorbesc strict
    de invatamantul de masa... situatia se aplica si in scolile speciale, pentru ca si acolo exista o programa speciala cu un grad de dificultate redus pentru elevi insa... si acolo exista un nivel redus al elevilor de a tine pasul cu informatia... fapt ce necesita mai mult sprijin din partea profesorilor. Acele programe PIP practic se realizeaza destul de repede pentru ca reprezinta simplificarea/reducerea continutului informatiei pe care un elev cu CES trebuie sa si le insuseasca. Daca PIP-ul nu a fost realizat in maxim 1 luna, atunci problema este la profesorul care nu si-a facut datoria. Oricum ce am vrut sa spun, este clar ca acel copil cu ADHD, si cu retard ... nu avea practic ce sa caute in scoala de masa romaneasca.... din pacate nu sunt resurse pentru asemenea cazuri... ( e prea mult de explicat de ce si cum). O scoala privata... ar fi fost mediul ideal... dar nah costurile sunt pe masura... ori varianta de stat... scoala speciala. Dar din pacate multi parinti nu vor sa accepte acest "bine" special. Ei cred ca un copil ajuns acolo nu v-a mai avea o sansa la un viitor bun..Gresit. II usurezi viata copilului tau daca faci ceea trebuie si nu te cramponezi impotriva vantului. Asa cum spunea cineva mai sus pe pagina unde este postat articolul, familia ar fi trebuit sa faca sedinte de consiliere de familie pentru a intelege nevoile copilului si pentru a-l ajuta asa cum ar fi trebuit. Din pacate si-au sacrificat timpul cu ambitiile lor personale.
    • Like 0
  • Mihai check icon
    Încercați neapărat cu medicamente. Ele ajuta foarte mult, va rog renunțați la prostia asta de prejudecata ca nu sunt bune. Nu doar ceilalți părinți au prejudecati ci și dvm cu medicamentele.

    Da în 50 75 la suta din oamenii cu adhd medicamentele nu sunt necesare dacă se folosesc alte tactici - sport, meserii și activități active și stimulante, agende etc.

    Dar in cele mai grave 25 la suta din cazuri medicamentele sunt obligatorii și ajuta foarte mult. Cazul e clar grav. Copilul va fi mai liniștit și mai atent. Va rog încercați.

    Renunțați la prejudecata sa nu ia medicamente. Nu sunt ceva rău. Sunt ceva bun! Of. Ev mediu suntem. Chiar și cei deștepți.
    • Like 0
  • În cel mai rău caz, mergeți la o școală privata sau solicitați învățământ la domiciliu. Ați încercat Strattera sau Concerta ca medicație?
    • Like 1
  • Sunt si scoli unde profesorii sunt Oameni si Dascali. Am gasit acest articol acum cateva luni. Poate este o solutie pentru fiul dvs. Merita sa incercati. http://www.ziare.com/scoala/profesori/miracolul-de-langa-gara-obor-un-loc-sfintit-de-un-om-ce-am-facut-noi-cu-copiii-acestia-interviu-1466306
    Fiica mea se imprietenise cu un coleg de clasa care avea sindromul ADHD. Se intampla prin clasa a III-a . Copilul era istet, dar se plictisea si refuza sa execute ordinele invatatoarei . A folosit aceeasi metoda de invrajbire a copiilor si a parintilor si a reusit sa-l izoleze pe baietel , care era tratat mizerabil de colegi. Fiica-mea ii lua apararea si-l ajuta la lectii. M-am trezit cu un telefon de la invatatoare ,care ma "avertiza" ca fiica mea este intr-un real pericol , pentru ca sta prea mult cu baietelul respectiv . Nu puteam crede ce auzeam . I-am explicat ca problema reala este a ei, a invatatoarei, care nu stie sa gestioneze situatia si sa-si apropie copiii , indiferent de problemele medicale pe care le au. Diacutia s-a inchis , dar comportamentul invatatoarei nu s-a schimbat. Noi am plecat in clasa a V-a din scoala , baietelul a ramas . Va doresc multa putere si rabdare ! Incurajati copilul si nu incetati sa-i spuneti cat este de bun, frumos si destept si cat de mult il iubiti !
    • Like 1
  • Nu este o problemă a societăți românești ,la școala fiicei mele (latina Italy ) există un asemenea caz care a degenerat până în presa națională Italiană ,cum au procedat părinți italieni ? Grotesc de-a dreptul , după ce copilul cu sindromul ADHD a lovit un alt copil la ore ,părinți acelui copil au vrut să-l bată și direcțiune a chemat carabinieri să-l scoată afară din școală (copil de clasa a 4) . Auzisem și citisem de cazul de la Pitești și le-am vorbit părinților în curtea scoli cum a procedat statul român când s-a lovit de un asemenea caz . Școala trebuie sa pună la dispoziție un profesor la toate orele și atunci când nu este posibil să permită părinților sa asiste copilul la ore !Așa ceva nu era permis în sistemul de învățământ italian până acum dar, directorul scoli mi-a urmat sfatul și așteptăm să vedem urmările !
    • Like 0
  • Nu e de mirare...societatea inca nu a evoluat la stadiul la care sa pretuiasca viata ..indiferent de cum se manifesta ea...Modul in care abordeaza o astfel de ``problema``...ii pune in lumina problemele ei...Vad cum unii cauta luminare pe la manastiri ...trecand in mare fuga pe la vreo zece pe zii...Kitschuri gasesti si pe pe acolo cu nemiluita...Bunul simt si adevarata masura a lucrurilor ...le gasesti in dragoste si compasiune...
    • Like 0
  • Trăim în România. Și asta ne f*te tot timpul.
    • Like 0
  • revoltător cum nu sunt integrați în societate!
    • Like 0
  • Rezultă cu claritate că nu există în România nici structura necesară intergrării acestor copii și nici personal minimum calificat în rândul cadrelor didactice.
    Nici la nivel de societate, grație inculturii în domeniu și a unei evidente lipse de compasiune nu stăm mai bine!!!
    • Like 0
  • Este o realitate faptul ca sistemul școlar oferă foarte puțin sprijin pentru o gestionare sănătoasă a relațiilor și interactiunilor în interiorul sau (profesorii nu sunt pregătiți sa gestioneze un spectru larg de comportamente - nu mai vorbim de crize de furie, foarte normale pentru orice fel de copil pana la vârsta de 7-8 ani, clasele au un număr prea mare de elevi și este fizic greu, dacă nu imposibil, sa le acorzi atenția necesara tuturor, pentru a putea realmente sa îti creezi o relație cu ei, sa nu fie pt elevi ca și cum ar urmări un film cu profesoul și, nu în ultimul rand, sistemul nu oferă sprijin prin formalizarea poziției de profesor asistent, de exemplu). Și lucrurile nu se opresc doar în școală, noi toți ne confruntăm in societate cu un spectru larg de situații ce ne pun la încercare gestionoarea propriilor frustrări și ne fac sa ne intrebam cum ar fi mai bine.
    Așadar, cred ca directiile de acțiune sunt 2 intr-un caz ca cel prezentat de doamna Necşulescu: intenția de a schimba ceva în sistem - și aici e necesar ca persoana în cauza sa decidă acel ceva care îi îmbunătății calitatea vieții și sa facă tot ce poate pentru a îl solocita și obține. Al doilea lucru de făcut este grija pentru propria persoana și familie, mai exact cum poate contribui familia în al ajuta pe copil sa fie independent și sa se canasta pe sine (exact așa cum descrie doamna ca a facut) și de asemenea sa accepte realitatea din jurul lui (faptul ca nu toți îl înțeleg sau îl iubesc, de exemplu) - și aceasta poate fi o sugestie de îmbunătățire.
    Exista un lucru pe care l-am observat în articol: înșiruirea de terapii si evaluări pentru copii cu costurile aferente cu mențiunea ca nu au avut niciun rezultat. As vrea sa fac aici mențiunea ca aceste costuri sunt rezultatul faptului ca aceasta meserie este reglementată strict, iar costurile pentru pregătire sunt destul de mari. Cu toate acestea, exista soluții mai accesibile pentru cei interesați, iar soluția efucienta nu este necesar sa fie un renumit profesor. Însă dacă 5 sau 6 ani de evaluari și terapie nu au dat rezultat, este un semn serios de întrebare. Din experienta mea, bazata pe munca intr-o scoala si formarea in psihoterapie, terapia personala a unui copil mai mic de 12 ani este mult mai putin eficienta fata de terapia familiei, a mamei mai ales, ea fiid cea ce poate face o schimbare substanțială în bine in viata copilului, chiar si in caz de trauma. Recomandarea pe care o pot face este ca familia, și nu copilul, sa urmeze o terapie care sa o sustina și în care sa poată găsi resurse sa își susțină mai bine copilul. altfel, toată energia aceasta adunata din frustrare, supărare și respingere repetata va rămâne doar atat: o energie irosită în furie împotriva unor contexte prea mari pentru a fi schimbate și a unor oameni prea nepregătiți pentru a face ceva.
    • Like 0


Îți recomandăm

Stinge lumina!

Consumerismul nostru a lucrat în compensare. Ne-am cumpărat frigidere mari și le-am burdușit cu mâncare. Ne-am vârfuit cărucioarele la supermarket, cumpărând produse la ofertă de care nu aveam nevoie și care ni s-au stricat în cămară. Ne-am construit clădiri de sticlă pe care le-am luminat feeric, așteptându-ne ca factura la curent s-o plătească sfântul CEO. (Foto: Profimedia Images)

Citește mai mult

Carlos Moreno

„Logica e simplă de fapt - cu cât se construiesc mai multe drumuri pentru mașini, cu atât vom avea mai multe mașini, iar cu cât vom construi mai multe piste pentru biciclete, cu atât vom avea mai multe biciclete, de asemenea, cu cât vom face mai multe spații pentru oameni, cu atât va veni mai multă lume să facă activități”, spune Carlos Moreno. (Foto: ARCEN)

Citește mai mult

UNStudio 1

UNStudio este unul dintre cele mai cunoscute și apreciate birouri de arhitectură din lume, cu filiale în Amsterdam, Frankfurt, Shanghai, Hong Kong, Dubai și Melbourne. are în portofoliu peste 120 de proiecte internaționale, precum clădiri de birouri, rezidențiale, muzee, poduri, dar și masterplanuri urbane. Printre cele mai cunoscute lucrări - Podul Erasmus din Rotterdam, Mercedes-Benz Museum din Stuttgart, Arnhem Central Station, Designul Doha Metro Station.

Citește mai mult

Marius Sava

„La mine pacienții nu vin niciodată singuri, vin cu partenerul”, spune medicul specialist pneumolog Marius Sava, cu competențe în somnologie, de la Rețeaua Privată de Sănătate Regina Maria, despre cei care ajung la ușa cabinetului cu simptome de apnee în somn.

Citește mai mult