Foto - Mihai Barbu
Astăzi am avut lacrimi în ochi de mai multe ori. Iar când am ajuns acasă am plâns în hohote. Pentru mine a fost extrem de trist ce am trăit şi nici nu ştiu dacă pot să surprind în cuvinte exact ce s-a întâmplat acolo. Încă simt acea tristeţe amestecată cu bucuria unor oameni care chiar cred că au făcut o faptă bună. Să vă spun de ce...
Sunt 7 ani de când am intrat pentru prima dată într-un centru de plasament, în calitate de voluntar dornic să ajute cu orice poate copiii abandonaţi. Când am decis să fac asta ştiam că vreau să fac un pic de bine fără să îmi imaginez cu adevărat ce înseamnă acel bine pentru copiii şi tinerii instituţionalizaţi. Când vii din afară nu ai cum să te gândeşti la toată durerea pe care au adunat-o micuţii aceia în doar câţiva ani de viaţă. Câte traume, câtă frică şi neîncredere! Nu ştii nici câtă iubire au ei de oferit, deşi cei mai mulţi dintre ei nu au simţit nicio clipă cum este să fii iubit. M-au cucerit iremediabil, aşa că în scurt timp m-am alăturat echipei administrative a Ajungem MARI, ştiind că asta e o misiune pe viaţă şi de viaţă.
Ai crede că după atâţia ani te căleşti, că nu te mai ating atât de tare toate poveştile lor şi toată suferinţa. Realitatea e că ori de câte ori ajung la copii îmi dau seama că, deşi trec anii, unii dintre ei au crescut şi au ieşit din sistemul de protecţie, alţii le-au luat locul, ciclul suferinţei rămâne acelaşi. Copiii au aceleaşi nevoi indiferent de istoria lor de viaţă, iar nevoile astea sunt acolo zi de zi, nu doar de sărbători.
Am fost azi la unul dintre centrele din Bucureşti unde merg săptămânal voluntari Ajungem MARI, oameni care dau din timpul, energia şi bunătatea lor ca să îi ajute pe copii la teme, să facă ateliere care să îi ajute să se dezvolte şi să îi pregătească pentru viaţa din afara centrelor. Plănuisem să facem cu ei o activitate creativă tematică, să facem decoraţiuni de Crăciun.
Foto - Mihai Barbu
Ca de fiecare dată, am fost întâmpinate cu multă căldură şi deschidere. Copiii ştiu şi simt că voluntarii vin de fiecare dată pentru ei, că sunt acolo ca să îi asculte şi să îi ajute cu un sfat, cu o explicaţie, cu o învăţătură.
Ne-au cântat, ne-au spus poezii. E uşor să zâmbeşti în astfel de momente şi să te bucuri de ce-ţi oferă sufleteşte. Dar în timp ce ascultam versurile mi-am dat seama cum suna cuvântul „mama” spus de ei, ori de câte ori apărea în textele învăţate. Era la fel de plat ca atunci când foloseau cuvinte de legătură. Copiii nu aveau nicio emoţie când rosteau acel cuvânt, ca şi cum înţelegeau că sunt doar lucruri pe care trebuie să le spună, dar care nu au nicio bază reală. Şi nu au, nu pentru ei.
După ce ne-am apucat de lucru au început şi poveştile, ca de obicei.
„Suntem 11 cu totul. Aici, în centru, suntem 4 cu totul: 3 surori şi un frate. Fratele meu cel mare este într-un alt centru. Când poate vine să ne viziteze. A venit o dată şi naşa mea, din străinătate. A venit special pentru mine şi a zis că o să mă scoată de aici.”
„Eu am un singur frate, dar ne vedem rar.”
Iar după poveşti mai cântau ceva despre sărbători, căldură, mamă...
Atunci am văzut din nou ce văd de atâţia ani la copiii crescuţi în sistemul de protecţie, că „mama” e un simplu cuvânt pentru ei, nimic mai mult. Pentru ei cuvântul „mamă” nu înseamnă nimic. Pentru că ea nu există, nu apare în poveştile lor, nu este aproape de ei şi atunci când o pomenesc o fac, de obicei, ca o speranţă ireală exprimată de fapt de durerea din sufletele lor: „O să vină şi o să mă ducă acasă.”
Nu vă imaginaţi că aceşti copii nu simt sau nu arată ce simt. O fac din plin, dar în prezenţa oamenilor despre care ştiu că se întorc la ei. Printre poveşti, cântece, poezii şi activităţile pregătite, degeţele colorate cu acuarele se îndreptau periodic către noi, pentru îmbrăţişări puternice. Ne strângeam tare, tare în braţe, apoi ne întrebau din nou şi din nou dacă o să mai venim pe la ei. Se împleteau în noi toţi zâmbetele aduse de bucuria de a fi împreună şi lacrimile conştientizării iar şi iar a nevoii lor de a avea constanţă în viaţă, de a avea oameni cu care să poată vorbi deschis, care să nu îi judece şi care să îi îndrume.
La un moment dat atelierul nostru a fost întrerupt pentru câteva minute. Veniseră la centru nişte persoane care aveau cadouri. Când au auzit asta copiii s-au ridicat mecanic de pe scaune, au ieşit, iar în 2 minute erau înapoi cu pungi pline cu dulciuri şi jucării. Nicio bucurie, nicio sclipire nu se vedea în ochii lor, doar obişnuinţa unor gesturi repetate la infinit. Au pus cadourile proaspăt primite pe o canapea, fără să le privească şi s-au întors la activităţile pe care le făceam înainte. În acest timp se auzeau prin uşă vocile fericite ale bărbaţilor care le aduseseră darurile şi cele ale educatoarelor, care îi invitau să mai vină şi altă dată, în timpul anului, nu doar de Crăciun.
Pentru că da, aceşti copii au nevoie să fie văzuţi şi ştiuţi în fiecare zi, nu doar de Sărbători. Au nevoie de atenţie, de constanţă, de oameni care să le fie aproape şi mâine, şi săptămâna viitoare, şi peste o lună. Au nevoie să ştie că pot povesti sau pot întreba, nu doar să spună „Mulţumesc” pentru ceva ce poate nu au neapărat nevoie.
Nu vreau să minimizez impactul şi implicarea oamenilor de sărbători. Departe de mine un asemenea gând. Fiecare donaţie are sensul şi rostul ei. Vreau doar să conştientizăm mai mulţi şi mai bine cât de mult contează să fim prezenţi şi să ne implicăm în cauzele care ne sunt dragi mai des şi oricând, nu doar de Paşti sau de Crăciun.
Şi n-am cum să nu mă gândesc acum la tânărul din acelaşi centru care, deşi era pe fugă pentru că trebuia să ajungă la muncă, s-a oprit şi el câteva minute la atelierul nostru, ca să deseneze ceva. Ne-a rugat apoi să facem o poză desenului şi să i-o trimitem Anei, colega noastră, ca să vadă implicarea lui. Era în vocea lui, pe de o parte, nevoia de a primi validarea omului pe care îl ştie deja de câţiva ani, iar pe de altă parte, dorinţa de a-i arăta că poate şi că face, că prezenţa ei în viaţa lui contează. Aşa cum contează implicarea fiecăruia dintre voluntarii Ajungem MARI.
Copiii instituţionalizaţi au nevoie de noi toţi ca să poată merge mai departe în viaţă cu încredere în ei şi cu capul sus. Au nevoie să le fie alinată suferinţa, nu să creadă că lacrimile lor nu îşi au sensul. Au nevoie să fie ascultaţi, văzuţi, înţeleşi şi acceptaţi. Au nevoie să ştie că suntem aici pentru ei nu doar azi, ci oricând au nevoie.
Dacă vrei să fii parte din povestea lor şi să le faci un cadou care să conteze cu adevărat poţi susţine campania de psihoterapie dedicată copiilor şi adolescenţilor din sistemul de protecţie. Lucrul cu psihoterapeuţi cu experienţă îi ajută să îşi oblojească sufletul, să se descopere şi să afle ce vor şi ce pot face pentru ca odată ieşiţi din centrele de plasament să poată duce o viaţă bună şi demnă. Până acum peste 150 de copii şi tineri au participat în programul de psihoterapie. Au reuşit, în acest fel, să depăşească traumele suferite, să-şi îmbunătăţească abilităţile de comunicare, să-şi recunoască şi să-şi gestioneze emoţiile, să înveţe să aibă încredere în ei şi astfel şi-au schimbat comportamentul şi direcţia în viaţă.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.