Sari la continut

De opt ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Republica împlinește opt ani de existență. Vă mulțumim că ne sunteți alături în această călătorie prin care ne poartă bunul simț, nevoia unei dezbateri de calitate și dorința pentru un loc mai bun în care să ne spunem ideile.

Copiii sunt cei mai răbdători oameni din lume

Copil plictisit

Foto: Profimedia Images

Credeți-mă când vă spun, copiii sunt cei mai răbdători oameni din lume. Știu că nu pare deloc așa când îți varsă sarea pe masă de plictiseală, când se tăvălesc pe jos de frustrare că nu primesc o jucărie, când mănâncă o ciocolată întreagă înainte de prânz. Dar nu vă lăsați păcăliți, acestea sunt doar niște mici scântei pe scoarța de cremene a unui munte de așteptare. Reprezintă puținul pe care îl cer cu glas tare atunci când au nevoie de mult mai mult.

Copiii sunt cu adevărat răbdători. În timp ce mașinăria lumii își învârte roțile zimțate, copiii așteaptă îndelung fereastra în care poată intra și ei în joc, cu puterile lor mici și nevoile copleșitoare. „Nu acum, iubire, mama are puțină treabă!” „Stai un pic, să termin de vorbit la telefon”” „Mai așteaptă și tu, nu vezi că am ceva de discutat?!” „Joacă-te și tu puțin singur, trebuie să lucrez acum!” „Facem asta când mă întorc diseară acasă de la serviciu”. Doar că diseară poate că eu sunt prea obosită, iar tu nu ți-ai terminat temele, așa că o lăsăm pe mâine… În timp ce sarcinile sunt duse la bun sfârșit, deadline-urile respectate, beneficiarii mulțumiți, copiii așteaptă, zi după zi, ca mama și tata să se întoarcă spre ei și să-i vadă și să-i audă pe de-a-ntregul. Și sunt singurii „clienți” care nu se pot muta la altă coadă.

Într-o zi, aflându-mă într-un cabinet oftalmologic, mi s-a făcut o recomandare. Pentru a încetini progresia miopiei, copilul trebuie să petreacă zilnic două ore în aer liber și să stea cât mai puțin pe dispozitive electronice. Niște reguli simple, care nu costă nimic și care sunt benefice tuturor copiilor, cu miopie sau fără. Însă în jungla urbană, cu job, școală, teme și alte activități, nici să stai două ore afară zilnic nu mai e atât de ușor. Din cauza stilului de viață, a circulației haotice și străzilor neprietenoase, a spiritului comunitar fragmentat, s-a stabilit o relație de dependență între jocul în aer liber al copiilor și programul nostru de adulți. Când sunt mici, copiii așteaptă să ne facem timp să ieșim cu ei, iar când sunt mari și ar putea să facă asta singuri stau pe calculator și vor la mall.

Dacă privim cu sinceritate, vedem că viața celor mai mulți copiii este compusă dintr-un nesfârșit șir de amânări ale unor nevoi esențiale. Ei au nevoie de conectare. Au nevoie să se joace. Au nevoie să râdă. Au nevoie să se prostească și să facă greșeli. Au nevoie să fie încurajați. Au nevoie să alerge în parc și să țopăie de colo-colo. Au nevoie să-și exploreze interesele, să încerce lucruri noi și să le abandoneze fără regrete, indiferent câți bani și câtă ambiție personală au băgat adulții din viața lor în cursuri și antrenamente.

În ciuda progresului social și economic, lumea de astăzi este adversă copilăriei. În România, un elev stă până la șapte ore zilnic la școală, cu o pauză de 5 - 10 minute între ele și cu accent pe stă

Câtă vreme se află în școală, i se cere să-și limiteze drastic mișcările și să se scufunde discret într-un univers monoton din punct de vedere vizual și auditiv și încărcat prea des de constrângeri și anxietate. Deși partea afectivă are un rol crucial în crearea motivației și în susținerea învățării, aceasta este privită de multe ori în învățământul românesc drept o funcție perturbatoare care trebuie pusă pe hold în timpul procesului didactic. Mulți elevi petrec timpul din școală deconectați de propriile emoții, cu curiozitatea stinsă de un șuvoi de informații, fără niciun debușeu sigur prin care să își consume energia. Indiferent de performanțele pe care le are, fiecare elev dă zilnic în clasă o probă de anduranță. Apoi urmează temele pentru acasă.

Copiii sunt tare răbdători, dar pentru unii granița dintre răbdare și a răbda se șterge cu totul. Prea mulți copii din România rabdă de foame, rabdă de frig sau rabdă din cauza lipsei părinților. Am întâlnit odată o fetiță cu o brățară de scoici pe care nu o ținea la mână, ci în mână. După ani în care a lipsit cu totul, mama apăruse pentru câteva ore în viața ei și îi lăsase această podoabă. Cu atâta bucurie și duioșie privea fetița brățara încât îți dădeai seama că îi iertase mamei toti anii de absență și i-ar mai fi iertat multe altele, dacă s-ar fi întors la ea. Nu a făcut-o niciodată.

Este uluitoare loialitatea copiilor față de părinții lor. Îi așteaptă  să își termine treburile, să își găsească energia, să devină disponibili. Iar dacă acest lucru se întâmplă prea rar, le găsesc cu generozitate scuze. 

În foarte multe dintre cazuri, lucrurile nu sunt atât de dramatice: rupturile de atașament se pot repara, discuțiile creează punți, prezența iubitoare salvează, iar îmbrățișările și pupicii au puteri vindecătoare. Dar este corect să recunoști această stăruință în așteptare de care copiii dau dovadă și nevoile lor de prea multe ori amânate. 

Nevoile nu dispar niciodată, doar amuțesc când nu sunt auzite, ca un bebeluș care încetează să plângă când își dă seama că nimeni nu o să vină să îl aline. Dacă rămân necunoscute sau sunt ignorate, se hrănesc cu orice substitut găsesc la îndemână, oricât de nesănătos sau adictiv ar fi.

Copiii de ieri au fost cei mai răbdători oameni din lume. Copiii de astăzi sunt cei mai răbdători oameni din lume. Iar la capătul așteptării lor, o altă generație urmează să preia povara așteptării.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult