Copilul care ne-a așteptat 13 ani într-un centru de plasament și lupta noastră pentru a-l aduce acasă

Foto: Guliver Getty Images

La începutul anului trecut am cunoscut-o. Eu și soțul meu aveam un băiețel de 2 ani și câteva luni la acea vreme. Nu uitasem însă acei 4 ani de încercări de a deveni părinți în care aproape că pierdusem speranța că asta ni se va întâmpla. La fel cum nu uitasem că în acele momente de disperare ne găseam alinarea în gândul că vom adopta. Odată deveniți părinți, ne mai întrebam unul pe altul ca din senin: „Cui lăsăm copilul pe care ar fi trebuit să îl adoptăm? Ne așteaptă”. Niciunul dintre noi nu răspundea. Oftam lung iar gândurile o luau pe calea lui ce ar fi.

Dorința exista, însă rămânea doar la acest stadiu. Pe lângă faptul că ne demoraliza cantitatea de efort ce era necesară pentru procesul de adopție, lui i se mai adăuga teama de necunoscut, de eșec: dacă o să ne respingă? Dacă o vom da în bară?

Însă anul 2016 avea pregătite surprizele lui. Prin intermediul domeniului unde activez (educație-social) am ajuns să o cunoaștem pe cea care avea să fie răspunsul la întrebarea noastră. Copilul ce aștepta să îl adoptăm. Avea 13 ani, locuia într-un centru de plasament și visa să devină scriitoare. Încă de la primele întâlniri am avut sentimentul de neexplicat că ne știm de mult, că ne asemănăm și foarte rapid am demarat procesul de adopție pe care și ea îl dorea.

Însă am eu această convingere că Dumnezeu e pus pe șotii. Pe de o parte, ne oferea parcă din senin copilul la care am visat, iar pe de alta, ne pregătea un traseu plin de luptele acelea cu morile de vânt de care ne temeam atât.

Prima încercare a venit rapid: nu era posibilă adopția! O chichiță din acte făcea ca fata să nu fie adoptabilă. Ne-am resemnat și am mers mai departe. Chiar dacă nu o va chema ca pe noi până la 18 ani, tot va fi familie. Măcar să o putem lua la noi acasă.

Bun, ce variante mai sunt de a o aduce în familie?

Plasamentul familial sau asistența maternală. Am ales plasamentul familial, pentru că este varianta cea mai apropiată de adopție. Practic primești copilul în grijă, însă părinții rămân în drepturile părintești, iar statul veghează pe toată perioada plasamentului respectarea condițiilor inițiale de acordare a măsurii. Sună bine, dar nu este chiar așa când e vorba de practică.

Părinții au abandonat-o la 2 săptămâni, iar de atunci a stat în grija statului, sub diverse forme de protecție. De atunci și până azi, nu au demonstrat nicio intenție de a o lua înapoi în familie, nu au avut-o în grijă nici o zi după abandon, nu i-au acordat sprijin material sau de oricare alt fel, iar ea încă se adresează cu „mamă” ultimei doamne ce i-a fost asistent maternal. Cu toate astea, ei sunt cei care au drept de semnătură în orice decizie care privește viața fetei. De acordul lor a depins în toți acești ani, dacă ea a fost sau nu dată în asistență maternală, dacă a părăsit sau nu localitatea sau țara, tot ei au semnat când a fost mutată la școală sau a necesitat tratament medical.

Cu alte cuvinte, calitatea lor de părinți le-a revenit și s-a menținut pentru că sunt părinții ei biologici, iar după abandonarea ei de la vârsta de 2 săptămâni, aportul lor în viața ei a fost de persoane cu drept de semnătură. 

Cu noi apăruți în poveste, statul continuă aceeași bandă: plasamentul este doar o măsură temporară ce ține loc de scopul suprem al reunirii și reîntregririi familiei biologice, pe durata plasamentului se vor menține drepturile părintești, sunt încurajate vizitele și menținerea legăturilor.

I-am cunoscut părinții încă de la întocmirea dosarului. A păstrat legătura cu ei tot din cauza celor de la Protecție, care i-au tot repetat „menține legătura cu ai tăi, vizitează-i”. Și așa a făcut. Deși cu fiecare zi ce trecea, distanța dintre ei se mărea, ea mergând pe propriul drum spre realizare, îi mai suna din când în când, numindu-i chiar așa, „ei”,„el”,„ea”. Când fata le-a zis că „există o familie care vrea să mă ia în plasament”, ei au zis „să vină pe la noi”.

Mergem. Într-o zonă a Bucureștiului unde mă tem să merg chiar pe lumina zilei, urcăm într-un bloc de tip cămin și intrăm într-o cămăruță ce servea drept locuință. 2 băieți se jucau pe jos, în timp ce mama gătea la un reșou. Mai exisă un al treilea băiat aflu, care stă cu ei în acel spațiu mic de tot și un altul, dat tot în plasament. Mama o întreabă:

- Ei sunt familia la care vrei să mergi?

- Da.

- Mergi, fata mea! 

După puțin timp, ne sună cineva să ne pregătească pentru un posibil refuz. Motivul? Mama fetei se răzgândise. Nu mai era de acord cu plasamentul. M-a cuprins un soi de nebunie atunci și o durere în suflet de nedescris: chiar să fie posibil așa ceva?

Am mai revenit acolo de alte atâtea ori pentru diverse semnături.

Dacă pentru început i-am privit din prisma poveștii abandonului cu lipsă de compasiune, am ajuns după mai multe interacțiuni să înțeleg că atât au putut ei face la acel moment. Nu sunt niște monștri lipsiți de emoții, așa cum am fost tentată să cred înainte să-i fi cunoscut, nu sunt nici modele de urmat cu siguranță, dar pe cei 3 copii pe care îi țin, îi îngrijesc așa cum pot, lăudându-se cu reușitele lor la școală.

Preț de vreo lună am alergat după actele necesare întemeierii dosarului de plasament, pentru care am fost supuși la teste, interogați, au fost răscolite toate ungherele vieții noastre. Înaintăm cererea Protecției pentru a hotărî dacă va veni sau nu la noi acasă în plasament (venea deja în vizite de ceva vreme).

După puțin timp, ne sună cineva să ne pregătească pentru un posibil refuz. Motivul? Mama fetei se răzgândise. Nu mai era de acord cu plasamentul.

M-a cuprins un soi de nebunie atunci și o durere în suflet de nedescris: chiar să fie posibil așa ceva? Să ni se fluture această posibilitate pe sub nas și să ni se ia apoi șansa de a o concretiza? După atâtea teste bifate, adeverințe adunate și efort? Iar mama ei naturală poate deține atâta putere de decizie în acest caz și o va folosi pentru a îi face rău fetei?

Încercând să o consolez și să îi explic de ce mama ei ar face așa ceva, m-am mai alinat și pe mine: nu voia să o piardă iar pe fata ei. Nu aveam ce face decât să așteptăm.

Dosarul a mers înainte și a fost prezentat comisiei, cu refuzul mamei. După un timp ce părea că nu se mai termină ne-a sosit o scrisoare ce ne informa să ne prezentăm pentru a ne susține cauza în fața comisiei desemnate. Eram epuizați și plini de frustrare. Eram convinși că totul e terminat.

Însă comisia a hotărât să ne acorde plasamentul. A fost un moment mai ceva ca la emisiunile de pe la tv, în care unii concurenți, bărbați în toată firea, plâng în hohote la mișcarea din sprâncene a unui membru din juriu. Și ce caraghioși mi se păreau până să trăiesc pe propria-mi piele cum e ca ceva atât de important pentru tine să depindă de un DA scos de gura cuiva care poate spune NU.

Recent, am primit 2 scrisori în care numele mi-este scris greșit și în care ni se dau termene limită imposibil de respectat pentru a dovedi încă o dată că acest plasament se va menține. Va trebui să reluăm drumurile pentru adeverințe și hârtii ca să ne dovedim demni de a avea în îngrijire acest copil. 

Dar de credeți, că după acel DA, am învins? Lupta cu balaurul era de-abia a început:

- pentru orice ieșire din oraș sau din țară, tratament medical sau examen de capacitate ne-a trebuit semnătura părinților;

- la intervale de 3 luni primim vizite de la Protecție în care cele mai multe întrebări vizează sumele de bani cheltuite cu întreținerea și bunăstarea fetei și abia tangențial bunăstarea ei;

- recent, am primit 2 scrisori în care numele mi-este scris greșit și în care ni se dau termene limită imposibil de respectat pentru a dovedi încă o dată că acest plasament se va menține. Va trebui să reluăm drumurile pentru adeverințe și hârtii ca să ne dovedim demni de a avea în îngrijire acest copil. Ceea ce aș putea accepta. Mai ales pentru enorma sumă de 600 de lei pe care statul o alocă lunar fiecărui copil aflat în plasament.

Nu oricine poate îngriji un copil. Este treabă serioasă și grea! Trebuie să dovedești că ai unde îl ține, că ai banii necesari, că ești echilibrat psihic și tot așa. Sunt de acord. Dar noi am dovedit deja asta anul trecut cu vârf și îndesat: cine suntem și care e treaba cu noi. Am putea face ajustări dosarului dacă ar surveni schimbări, dar chiar să o luăm de la zero este un efort enorm!

Pentru că noi suntem cei ce facem un bine ce compensează răul făcut de alții, am putea primi de la stat o îngăduință, un sprijin. Sau măcar respectul de a ne fi scris corect numele. De exemplu, una dintre adeverințele cerute este cea de venit, care se eliberează în minimum 10 zile lucrătoare, iar termenul nostru pentru dosarul de evaluare este de 15 zile pentru toate actele!

Să mai precizez că avem slujbe, familie și alte responsabilități pe care le îndeplinim zilnic și care nu pot fi puse pe pauză în acest timp în care ar trebui să adunăm acte pentru reevaluare? Sau cât de grea este misiunea de a integra pe cineva într-o viața nouă? Cât timp și energie necesită acest proces care nu e nici pe departe gata în acest moment?

Însă rămân cu întrebări ce nu-mi dau liniște: părinții ei naturali nu au nimic de demonstrat? se trage vreodată linia când statul intervine și zice: "reintegrarea în familia de origine nu mai este în folosul copilului"? Doar faptul de a naște natural un copil îți acordă drepturile părintești fără drept de apel? 

Iar după toate astea eu tot sunt gata să zic că ăsta e prețul pe care trebuie să îl plătim pentru a avea în familie acest copil.

Însă rămân cu întrebări ce nu-mi dau liniște: părinții ei naturali nu au nimic de demonstrat? Se trage vreodată linia când statul intervine și zice: „reintegrarea în familia de origine nu mai este în folosul copilului”? Doar faptul de a naște natural un copil îți acordă drepturile părintești fără drept de apel? Sunt total împotrivă. Având și experiența de mamă biologică, pot spune cu mâna pe inimă că a fi părinte este cel mai greu lucru pe care l-am făcut și îl fac, iar nu oricine poate fi părinte doar pentru că a dat viață. Părinții naturali care abandonează ar trebui testați și ei, ca să dovedească că sunt demni de copilul lor, că sunt capabili să ia hotărâri și să semneze în numele și spre binele acestuia.

Iar de ar fi să zic pe scurt care este buba bubelor în toată nebunia asta cu plasamentul aș zice așa: sistemul social, un sistem dedicat binelui oamenilor este de fapt un maldăr de hârtii și protocoale în spatele cărora, de o parte și de alta sunt oameni care fie nu ajung unul la altul, fie ajung greu iar între ei apar mereu și mereu alte hârtii și protocoale.

Este normal să existe reguli și strictețe, cu viețile oamenilor vulnerabili nu e de joacă. Însă este ironic și dureros că aceste reguli și această strictețe ajung să strivească omenia, caracterul, demnitatea celor implicați în acest sistem: fie angajații, fie beneficiarii.

Părinții fetei nu au fost niciodată priviți în tot acest demers ca persoane ce pot fi ajutate pentru a evolua. Educați, sfătuiți și sprijiniți, ar fi luat alte decizii. Fără să primească ajutor, au fost menținuți într-o poziție de putere și de decizie asupra vieții fetei care nu li se cuvenea.

Fata a fost și este la mâna unor părinți cu care nu are nimic de a face, în afară de nevoia de semnăturile lor. Statul ar fi trebuit să le retragă de mult drepturile părintești, în funcție de implicarea lor în viața fetei și să constate că reintegrarea în acest caz nu este favorabilă copilului.

Noi suntem supuși la teste și verificări repetate care se adaugă unui proces dificil (normal de altfel) de integrare. Ne simțim striviți de eforturile pe care trebuie să le depunem iar în fond, noi facem un bine unui copil și statului, nu ar trebui să fim cei pedepsiți. Deși oferim copilului totul: o casă, o familie, educație și grijă suntem tratați cu suspiciune de sistem și ne lovim constant de drepturile de decizie care aparțin părinților naturali si statului.

Asistenții sociali ne pun întrebări, în mare parte lipiste de sens, care se învârt în jurul cheltuielilor cu întreținerea copilului. Sunt niște fete de treabă care oftează de volumul de muncă la care sunt supuse. Presupun că nu sunt prea fericite, la fel ca toți ceilalți care au de a face cu sistemul social din România. Și pentru că nu imi place doar să constat o problemă, am și o soluție: elasticizarea sistemului, investirea în el. Este nevoie de o nouă viziune, în care oamenii să fie pe primul loc, nu completarea de formulare care să se adune la dosar. Este nevoie de oameni care să aibă timp să dedice cazurilor cu care interacționează, nu doar să bifeze răspunsuri pe o listă. Este nevoie de reevaluarea cazurilor beneficiarilor periodică și continuă. În cazul fetei, dacă pentru un an sau doi de la abandon, reintegrarea familială era varianta ideală, la un moment această viziune a fost depășită și dacă s-ar fi realizat reunirea cu părinții naturali ar fi fost în marele ei detriment. Să afirmi că cel mai bine i-ar fi fetei cu părinții ei la 15 ani de la abandon este o greșeală enormă care nu reflectă realitatea.

Dar să las vorbele mari. Am de făcut o grămadă de drumuri pentru hârtii.

...

La finalul fiecărei zile zâmbesc împlinită. Știu că suntem niște părinți buni și cetățeni onorabili cu ocazia asta. Nici chiar Protecția Copilului nu mă poate contrazice! Însă uneori îmi îngheață zâmbetul pe buze. A fi un om bun este în țara asta un act de eroism și naiba știe ce ne mai așteaptă.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp