Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Poveste de adoptat copiii

- Să nu încercați să vă găsiți dumneavoastră mama și nici să umblați prin spitale după una care vrea să își lase copilul. Nu e cazul, știți, că dăm în alte alea – e infracțiune, e trafic de persoane, e răpire. Să așteptați, faceți-vă dosarul. Nici nu știți ce înseamnă un copil. Uite, fetele lui tata.

O îmbrățișare imaginară merge de la interlocutorul nostru către rama din care zâmbesc știrb două cârlionțate.

- Adoptate, întreb?

- Nu, nu.

Concis.

Ne-a spus asta din spatele biroului din lemn masiv, ușor aplecat spre noi, ca și cum ne-ar fi făcut părtași la un secret. Al lui Polichinelle.

Era Autoritatea. Omul providențial. L-am ascultat și ne-am făcut dosarul. 

În aprilie am început să adunăm hârtii. Multe la număr, toate parafate la notar și toate plătite ca să fie oficiale. Ne-am căutat prieteni, colegi de serviciu, care să ne cunoască bine, să ne despuiem intimitatea în fața lor. Doar ne sunt garanți atunci când, luați la întrebări de asistenții sociali de la Protecția Copilului, Serviciul Adopții, spun despre noi. Că suntem buni.

Am dus caracterizări de la locul de muncă, caziere judiciare, adeverințe de la medicul de familie, adeverințe de salariu, certificate tip avizate de psihiatru - că nu avem boli psihice, buletine de analize – că nu avem HIV, sifilis și pneumonie, acte de proprietate și noi declarații, pe propria răspundere, că nu suntem părinți și nici decăzuți din drepturile părintești.

Uiți de absurd și crezi că s-a terminat hârțogăreala, când ni se mai cere o hârtie la dosar – o declarație notarială că am locuit neîntrerupt, în ultimul an, pe teritoriul României.

Dosarul era aproape gata, dar nu complet: urma ancheta socială, acasă. Cum stăm, unde stăm, chestionare, simulări de situații ipotetice și întrebări care se repetau la fiecare vizită.

Foto: Guliver Getty Images

„Absurd”. „Normal”, ne încurajam în doi: „- Copilul face febră, sunteți la serviciu. Cine stă cu el?” „- De ce vreți să adoptați?” „- Dar ce vreți să fie? Fetiță sau băiat? Etnia, etnia e importantă?” „- Nu, nu e importantă, cum nici culoarea nu e importantă, nici sexul și nici vârsta. Știți, să nu aibă 16 ani, că nu ieșim cu el la bere. Nu vrem pantofi, un model anume. Vrem un copil”, repetam la unison, oameni aspiranți la atestatul de părinți adoptatori.

Zâmbete îngăduitoare ni se întorceau în living, de pe canapea, de la asistenții noștri de caz. „- Aici e dormitorul, asta e bucătăria. Aici e biroul. Avem și parc peste drum”, recitam.

Zâmbetele își notau lucruri într-o mapă: „- Ne vedem marți”.

Fixam o nouă întâlnire, de data asta „la sediu”, la Serviciul Adopții. Aceleași întrebări, la fel formulate, întâlniri în doi – eu sau el cu psihologul, întâlniri în trei – amândoi cu psihologul, într-o cameră mică, plină cu jucării. Apoi întâlnirile de grup. Cu alte persoane, necunoscuți, care își doreau, ca și noi, să adopte un copil.

Închipuiți-vă scena – mese dispuse circular, contre-jour, om și pupitru, foi albe de hârtie și câte un pix. Aspiranții anonimi.

Prezentări, întrebări, proiecții video, temeri, speranțe, chestionare, teste de rezolvat acolo sau acasă, în doi. Și scrisori – scrisori pentru viitorul nostru copil adoptabil, scrisori pentru potențiala mamă aflată în situație de abandon. Și totul se citea în public. O spovedanie cu martori, la sfârșit de iunie.

Am început să visăm. Că din tomberonul de la boxă se aude un scâncet. Că în prag o să găsim un coș cu un bilet. Că pe ecranul telefonului mobil o să apară, în dreptul numărului, DGASPC. Că...

În octombrie, pe 28, am primit atestatul. O hârtie care ne consfințea dreptul de a fi potențiali părinți. O hârtie cu termen de valabilitate – un an, adică 365 de zile. „Trec repede”, ne încurajam în doi.

Eram 1400 de familii care, în acel an, primiserăm atestatul. Copii în sistem erau, după statisticile invocate în jurnalele de știri, chiar peste 40.000. „La fiecare șase ore un bebeluș este abandonat într-o maternitate”, auzeam zilnic la tv, iar noi așteptam ca unul dintre ei să fie al nostru.

N-ai să vezi.

Am început să visăm. Că din tomberonul de la boxă se aude un scâncet. Că în prag o să găsim un coș cu un bilet. Că pe ecranul telefonului mobil o să apară, în dreptul numărului, DGASPC. Că...

Așa a fost luni bune. Luni în care am sunat la Direcție repetitiv. „- Bună ziua. Sunt cutare. Aveți ceva și pentru noi?”. „ - Nu, doamnă dragă. Vă sunăm noi”. Și poc! Zâmbetele închideau politicos telefonul.

Am ieșit din Direcție completând cererea, dar nu ne-am întors cu un nou dosar. Copiii erau și mai mulți în sistem, iar statul avea grijă să îi păstreze. Un soft verifica chimia dintre copil și viitorii părinți, se făcea clasament în funcție de punctaj, iar rudele celui mic puteau îngreuna oricând procedura de adopție.

În toamna din anul următor ne-a sunat telefonul. Eram chemați la Direcție. „O să vezi că..” am sperat atunci. Unul dintre Zâmbete ne împărtășea un secret. „Să veniți mâine la birou”. Și ne-am dus.

Ne aștepta o nouă cerere. Atestatul urma să ne expire peste două zile și, „nu-i așa, vreți să îl reînnoiți”. Iar asta însemna un nou dosar, noi vizite, aceleași acte, noi analize, același timp. Zâmbetele se scuzau: „În primul an știți că sunt șanse mici ca să vă găsim un copil”.

Am ieșit din Direcție completând cererea, dar nu ne-am întors cu un nou dosar. Copiii erau și mai mulți în sistem, iar statul avea grijă să îi păstreze. Un soft verifica chimia dintre copil și viitorii părinți, se făcea clasament în funcție de punctaj, iar rudele celui mic puteau îngreuna oricând procedura de adopție.

În media, campaniile de modificare a legii adopției au continuat, fără succes însă. L-am întrebat atunci pe șeful Oficiului Român pentru Adopții de ce nu propune modificarea valabilității atestatului de părinte adoptator de la un an la doi, dacă șansele de a primi un copil, spre adopție, în primul an sunt practic nule.

Zâmbetul în costum a înghețat invocând pluralul majestății: „– De curând am modificat legea, nu putem așa de repede. Și cred că nu sunteți bine consiliată. E un proces de durată. Vă invităm să vorbiți cu asistenții noștri de caz.” Era a treia oară când auzeam secretul. Adopția rămăsese un vis, iar în sistemul de stat 60.000 de copii.

O șansă pentru ei și pentru cuplurile care dețin încă atestatul de părinte adoptator avea să vină doar din simplificarea procedurii adopției, martie 2016 devenind astfel luna de care se leagă speranțele a 1.700 de familii care s-ar putea întregi cu un copil adoptat.

Estimat să intre în vigoare la patru luni de la publicarea în Monitorul Oficial, noul act normativ – de modificare și completare a Legii 273 care reglementează adopția, va duce practic la scurtarea tuturor etapelor procesului de adopție: declararea adoptabilității, încredințarea în vederea adopției și încuviințarea adopției. Mai mult, acum părinții care adoptă vor avea dreptul la un concediu de acomodare de maximum 1 an și la o indemnizație lunară pe durata încredințării în vederea adopției. Iar potrivirea aceea, chimia de care vă vorbeam, se va face în mod obligatoriu la nivel local, de către fiecare direcție generală de asistență socială și protecția copilului.

Și da, valabilitatea atestatului de familie adoptatoare este prelungită de la un an la 2 ani. Acum se poate.

La 31 decembrie 2015, în Registrul Naţional pentru Adopţii erau înregistrați 3.436 copii adoptabili, din care 2.953 erau eligibili pentru adopţie naţională, iar restul pentru adopție internațională. Familii atestate - 1.708 pentru adopție națională și alte 72 pentru adopție internațională. M-aș bucura să le aflăm tuturor povestea, și nu secretul.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • In anul 1995 eram casatorita in Franta cu un cetatean francez. Acolo am infiintat o asociatie umanitara pentru a ajuta persoanele necajite din orasul meu din Romania (pentru orfelinate, pentru asistatii de la Azilul de batrani si pentru alti napastuiti ai soartei). Tot umbland prin orfelinate m-am atasat de un baietel pe care am dorit sa-l infiez. Copilul se afla la Casa de Copii cu Deficiente.La vremea aceea eram prima persoana, din Romania, care decidea sa adopte un copil cu deficiente. I-am spus sotului meu ca vreau sa infiez un copil si nu a fost de acord. Asa stand lucrurile i-am cerut sadivorteze pentru a putea adopta copilul. Baietelul avea 3 ani si 9 luni. Cantarea 8(opt) kg. Nu vorbea, nu mergea, nu stia ca bucatica de carne pe care o mesteca trebuie inghitita. Pentru a-l infia a trebuit sa angajez un avocat de la o asociatie care se ocupa cu adoptii. In comisia pentru adoptii am dat de un individ care, vazand ca am un nume strain, m-a intrebat de ce vreau eu sa infiez un copil handicapat si nu unul normal. I-am spus ca eu nu cred ca este handicapat , ci va deveni astfel daca mai ramane in orfelinatul in care se afla. A durat foarte mult adoptia. Pentru a-l salva de mizeria in care traia, l-am luat in plasament pana cand s-a terminat procesul cu adoptia. In toata aceasta perioada, iubitorii de copii (!?) de la Protectia Copilului, veneau sa-l viziteze saptamanal. La vremea aceea inca se mai adoptau copiii in strainatate. Il trecusera pe o lista cu copii adoptabili. Veneau sa-l viziteze saptamanal desi cand se afla la orfelinat nu se sinchiseau de el. Dupa ce am decis sa-l infiez am auzit pentru prima oara vorbindu-se despre diagnosticul lui : autism. Nu auzisem in viata mea despre acest diagnostic. Orasul meu era plin de psihologi, de logopezi dar nimeni nu voia sa lucreze cu el. M-am ocupat de el asa cum am crezut eu ca ar fi bine, asa incat, la un an dupa ce l-am adus in casa mea, o psiholoaga mai varstnica din oras mi-a spus cand a vazut ce progrese a facut :"Doamna Manea, daca am trai intr-o tara normala, noi am invata dupa dvs." La doi ani dupa adoptia lui am aflat ca are si o surioara care traia ca un animal de pripas intr-o comuna din judet. Am hotarat sa o infiez si pe ea dar acest lucru a fost mult mai greu deoarece legea adoptiilor se schimbase; pentru a putea infia un copil trebuia sa apelez pana la rudele de gradul patru, acestea nefiind de acord cu adoptia desi ele nu faceau nimic pentru fetita. Baiatul meu a terminat liceul. Sora lui a absolvit Facultatea de Psihologie. Si la licenta si la master a obtinut note mari. Pe fata am putut sa o infiez atunci cand a devenit majora si nu mai aveam nevoie de acordul rudelor pentru a o adopta. Pana atunci nu a fost deloc usor. Directia pentru Protectia Copilului mi-a facut numai greutati.Au mers pana acolo incat mi-au cerut sa renunt la fata deoarece vor sa o dea in plasament altcuiva. Am intrebat-o pe directoare cum poate sa o desparta de fratele ei? Mi-a dat un raspuns aiuritor. Mi-a spus ca ea nu mai este sora cu baiatul intrucat acesta este infiat de mine. Am avut noroc; tocmai devenise majora si iesind din biroul directoarei am mers la o avocata careia i-am cerut sa-mi faca dosar pentru adoptie. Cu baiatul am avut mari probleme. In urma cu patru ani, dupa absolvirea liceului, a facut o criza urata de nervi si aveam sa aflu ca sufera de schizofrenie paranoida, mostenita de la mama biologica. Dar, cat timp mai traiesc (am 73 de ani) voi avea grija de el. Dupa aceea... Voi muri neimpacata deoarece traim in Romania si de astfel de oameni nimeni nu este preocupat.
    • Like 0
  • CHoratiu check icon
    Noi locuim in Canada,in orasul Québec si anul trecut am inceput procesul de adoptie.O multime de documente(care expira la fiecare 6 luni),alergatura,drumuri la Montreal,cursuri de pre-adoptie internationala.Toate vestile pareau proaste,pe cine auzeam ne zicea ca procesul de adoptie e luuuung si poate fara finalitate.Ne gandeam ca daca adoptam in 4 ani e inca bine.Cand saptamana trecuta,surpriza de proportii:am primit o propunere pentru adoptie,un baietzel de 3ani si 2 luni.
    Aici procesul de adoptie se face prin SAI un organism ce se ocupa de caz.Ne-au trimis fisa medicala,cateva poze si un mic video.Prin intamplare printr-o verisoara indepartata din Vancouver care are un frate psihiatru in Romania,am ajuns pana la asistentul social.Probabil in ianuarie vom face prima vizita in Romania(cea de 30 de zile).Ne consideram norocosi,pe cat incepuse de prost si fara perspective soarele se vede la orizont.
    Le doresc succes tuturor ce sunt in lungul proces de adoptie,faceti un lucru extraordinar,voi sunteti Romania pe care o iubesc.
    • Like 1
  • Sunt in asentimentul vostru in totalitate, inteleg perfect prin ce treceti si mi-as dori sa primiți cat mai repede un copil.
    Dar ceea ce va pot spune este ca aceasta așteptate merita din plin, si ca toate eforturile dvs vor fi înzecit plătite de fiecare zâmbet si strigat de copil prin casa.
    Sunt mama a doi copii minunați , adoptați, si as dori sa va pot încuraja sa aveți răbdare si curaj sa înfruntati toate aceste obstacole.
    • Like 1
  • Mă regăsesc în cele de mai sus. Din fericire, minunea mea are 5 ani și 7 luni, prima hârtie la DGASPC am depus-o când avea două luni și am terminat totul anul acesta, pe 11 Martie.
    • Like 1
  • M-am regăsit în simțirile multora dintre voi...Am trăit toate aceste lucruri...Sunt de acord cu tot ce se cere,cu toate condițiile,DAR mi-e greu să înțeleg cum unele familii văd deja un copil după câteva luni de la obținerea atestatului!!!Cum?În iunie anul acesta ne-a expirat atestatul,am luat-o de la capăt,iar săptămâna aceasta vom lua raportul,deci vom avea un alt atestat(de aceasta data valabil 2 ani)Curiozitatea mea este: de ce in tot timpul ăsta nu am văzut nici un copil?
    • Like 2
  • Am adoptat anul trecut o fetita si am urmat aceiasi pasi insa va pot spune ca lucrurile s-au petrecut extrem de repede, nu am intampinat dificultati si daca atestatul a iesit pe 21 mai in 10 august aveam am avut fetita acasa cu dispozitivul de incredintare dat de catre tribunal. Secretul? Criteriul de varsta dragii mei, sufletul deschis si imaginea de ansamblu a unui copil, nu a unui copil perfect. Noi am pus ca si criteriu de varsta 5-9 ani iar a noastra avea 9 ani si 4 luni la momentul respectiv. Copii peste varsta de 5 ani sunt in ponderea cea mai mare. Succes!!
    • Like 2
  • Dragi viitori parinti, suntem un cuplu de romani din Italia care, ca si voi, ne aflam pe intortocheatul drum al adoptiei. Daca in Romania vi se pare dificil in strainatate e si mai dificil . Ma refer desigur la procesul de adoptie a unui minor din Romania pentru ca statul roman a oferit si cetatenilor romani din Italia posibilitatea adoptarii unui copil din Romania. Si drumul nostru a fost si este greu, cu bucurii, cu entuziasm, cu euforie dar si cu dezamagiri si frustrari. Am obtinut de la Tribunalul pentru Minori un decret ca suntem apti sa adoptam un minor din Romania. Dar cum suntem persoane fizice si nu putem sa interactionam cu autoritatea romana pentru adoptii a trebuit sa individuam o asociatie autorizata din Italia care sa se ocupe de adoptie pentru noi, evident noi platim serviciile acestei asociatii. Ceea ce vreau sa spun e ca procesul de adoptie e complicat peste tot. Noi investim tot in acest proces, nu ma refer la bani si timp, investim suflet si inima, cel mai important gand este cel al adoptiei, imaginatia ne zboara mereu la momentul cand copilul nostru va veni acasa. Viata noastra se va schimba radical, dar in bine. Urez tuturor o asteptare usoara !
    • Like 1
  • Buna, eu sunt la al doilea atestat si pana acum nimic. Sincer incerc sa-mi pastrez calmul dar sunt deja la limita rabdarii. Dosarul il am la Constanta, acum locuind in Bucuresti. am trecut prin multe anchete sociale si restu....
    • Like 0
  • B M check icon
    Prin absurd sa presupunem ca toti copiii adoptabili ar fi dati in adoptie, atunci cei care ii au in grije ce ar mai face, cei care sunt uitati prin spitale, iar spitalele incaseaza pentru fiecare o suma de la stat. RESTUL e "birocratie".
    • Like 2
  • Si in timp ce bietii parinti adoptivi fac dosare peste dosare, copii aia cresc privati de dragostea parinteasca. Lucrurile se misca foarte lent in continuare, e drept ca e vorba de adoptia PE VIATA a unui copil si nu pe achizitionarea unei masini, dar totusi se taraganeaza peste masura si se amana la nesfarsit. Vorbesc din experienta unui parinte care a adoptat o fetita, care din fericire ne-a fost incredintata de la bun inceput in regim de urgenta, insa adoptia propriu-zisa s-a incheiat la mai bine de 3 ani dupa ce am adus-o acasa.
    • Like 5


Îți recomandăm

Nicolle Birta

- Maman, c'est du vrai chocolat? (mami, este ciocolată adevărată?). Întocmai ca în povești, băiețelul își lipise nasul roșu, înghețat de frig, de geamul vitrinei frumos decorate, cu prilejul Sărbătorilor de iarnă. - Mais bien sûr c'est du vrai chocolat, (desigur că este ciocolată adevărată), îi răspunsese mama.

Citește mai mult

Povestile Cristinei autografe

„Pe cerul albastru, într-o casă de nori mare și albă, trăiau șase norișori frați. Cinci dintre ei erau gri, iar unul era roz. Cei gri făceau mereu glume pe seama celui roz, pentru că era altfel. Nu numai că era roz, dar atunci când norișorii făceau ploaie, el nu putea să stoarcă nici măcar o picătură. Oricât de tare se străduia. Și toți norișorii râdeau de el...”

Citește mai mult

Eataly

„Am lucrat mulți ani pentru a alege mici furnizori excelenți din Sicilia, Sardinia, Calabria, din toate regiunile din Italia. Am reușit să conving furnizorii să producă mai mult, dar la același standard de calitate. Și să le scriu și spun povestea, să le creez noi ambalaje și tot programul tehnic pentru a face față birocrației. Acum avem 2.000 de furnizori, foarte, foarte mici”, spune Oscar Farinetti.

Citește mai mult
text: Diana Marcu / voce: Claudiu Pândaru
sound-bars icon