Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Poveste de adoptat copiii

- Să nu încercați să vă găsiți dumneavoastră mama și nici să umblați prin spitale după una care vrea să își lase copilul. Nu e cazul, știți, că dăm în alte alea – e infracțiune, e trafic de persoane, e răpire. Să așteptați, faceți-vă dosarul. Nici nu știți ce înseamnă un copil. Uite, fetele lui tata.

O îmbrățișare imaginară merge de la interlocutorul nostru către rama din care zâmbesc știrb două cârlionțate.

- Adoptate, întreb?

- Nu, nu.

Concis.

Ne-a spus asta din spatele biroului din lemn masiv, ușor aplecat spre noi, ca și cum ne-ar fi făcut părtași la un secret. Al lui Polichinelle.

Era Autoritatea. Omul providențial. L-am ascultat și ne-am făcut dosarul. 

În aprilie am început să adunăm hârtii. Multe la număr, toate parafate la notar și toate plătite ca să fie oficiale. Ne-am căutat prieteni, colegi de serviciu, care să ne cunoască bine, să ne despuiem intimitatea în fața lor. Doar ne sunt garanți atunci când, luați la întrebări de asistenții sociali de la Protecția Copilului, Serviciul Adopții, spun despre noi. Că suntem buni.

Am dus caracterizări de la locul de muncă, caziere judiciare, adeverințe de la medicul de familie, adeverințe de salariu, certificate tip avizate de psihiatru - că nu avem boli psihice, buletine de analize – că nu avem HIV, sifilis și pneumonie, acte de proprietate și noi declarații, pe propria răspundere, că nu suntem părinți și nici decăzuți din drepturile părintești.

Uiți de absurd și crezi că s-a terminat hârțogăreala, când ni se mai cere o hârtie la dosar – o declarație notarială că am locuit neîntrerupt, în ultimul an, pe teritoriul României.

Dosarul era aproape gata, dar nu complet: urma ancheta socială, acasă. Cum stăm, unde stăm, chestionare, simulări de situații ipotetice și întrebări care se repetau la fiecare vizită.

Foto: Guliver Getty Images

„Absurd”. „Normal”, ne încurajam în doi: „- Copilul face febră, sunteți la serviciu. Cine stă cu el?” „- De ce vreți să adoptați?” „- Dar ce vreți să fie? Fetiță sau băiat? Etnia, etnia e importantă?” „- Nu, nu e importantă, cum nici culoarea nu e importantă, nici sexul și nici vârsta. Știți, să nu aibă 16 ani, că nu ieșim cu el la bere. Nu vrem pantofi, un model anume. Vrem un copil”, repetam la unison, oameni aspiranți la atestatul de părinți adoptatori.

Zâmbete îngăduitoare ni se întorceau în living, de pe canapea, de la asistenții noștri de caz. „- Aici e dormitorul, asta e bucătăria. Aici e biroul. Avem și parc peste drum”, recitam.

Zâmbetele își notau lucruri într-o mapă: „- Ne vedem marți”.

Fixam o nouă întâlnire, de data asta „la sediu”, la Serviciul Adopții. Aceleași întrebări, la fel formulate, întâlniri în doi – eu sau el cu psihologul, întâlniri în trei – amândoi cu psihologul, într-o cameră mică, plină cu jucării. Apoi întâlnirile de grup. Cu alte persoane, necunoscuți, care își doreau, ca și noi, să adopte un copil.

Închipuiți-vă scena – mese dispuse circular, contre-jour, om și pupitru, foi albe de hârtie și câte un pix. Aspiranții anonimi.

Prezentări, întrebări, proiecții video, temeri, speranțe, chestionare, teste de rezolvat acolo sau acasă, în doi. Și scrisori – scrisori pentru viitorul nostru copil adoptabil, scrisori pentru potențiala mamă aflată în situație de abandon. Și totul se citea în public. O spovedanie cu martori, la sfârșit de iunie.

Am început să visăm. Că din tomberonul de la boxă se aude un scâncet. Că în prag o să găsim un coș cu un bilet. Că pe ecranul telefonului mobil o să apară, în dreptul numărului, DGASPC. Că...

În octombrie, pe 28, am primit atestatul. O hârtie care ne consfințea dreptul de a fi potențiali părinți. O hârtie cu termen de valabilitate – un an, adică 365 de zile. „Trec repede”, ne încurajam în doi.

Eram 1400 de familii care, în acel an, primiserăm atestatul. Copii în sistem erau, după statisticile invocate în jurnalele de știri, chiar peste 40.000. „La fiecare șase ore un bebeluș este abandonat într-o maternitate”, auzeam zilnic la tv, iar noi așteptam ca unul dintre ei să fie al nostru.

N-ai să vezi.

Am început să visăm. Că din tomberonul de la boxă se aude un scâncet. Că în prag o să găsim un coș cu un bilet. Că pe ecranul telefonului mobil o să apară, în dreptul numărului, DGASPC. Că...

Așa a fost luni bune. Luni în care am sunat la Direcție repetitiv. „- Bună ziua. Sunt cutare. Aveți ceva și pentru noi?”. „ - Nu, doamnă dragă. Vă sunăm noi”. Și poc! Zâmbetele închideau politicos telefonul.

Am ieșit din Direcție completând cererea, dar nu ne-am întors cu un nou dosar. Copiii erau și mai mulți în sistem, iar statul avea grijă să îi păstreze. Un soft verifica chimia dintre copil și viitorii părinți, se făcea clasament în funcție de punctaj, iar rudele celui mic puteau îngreuna oricând procedura de adopție.

În toamna din anul următor ne-a sunat telefonul. Eram chemați la Direcție. „O să vezi că..” am sperat atunci. Unul dintre Zâmbete ne împărtășea un secret. „Să veniți mâine la birou”. Și ne-am dus.

Ne aștepta o nouă cerere. Atestatul urma să ne expire peste două zile și, „nu-i așa, vreți să îl reînnoiți”. Iar asta însemna un nou dosar, noi vizite, aceleași acte, noi analize, același timp. Zâmbetele se scuzau: „În primul an știți că sunt șanse mici ca să vă găsim un copil”.

Am ieșit din Direcție completând cererea, dar nu ne-am întors cu un nou dosar. Copiii erau și mai mulți în sistem, iar statul avea grijă să îi păstreze. Un soft verifica chimia dintre copil și viitorii părinți, se făcea clasament în funcție de punctaj, iar rudele celui mic puteau îngreuna oricând procedura de adopție.

În media, campaniile de modificare a legii adopției au continuat, fără succes însă. L-am întrebat atunci pe șeful Oficiului Român pentru Adopții de ce nu propune modificarea valabilității atestatului de părinte adoptator de la un an la doi, dacă șansele de a primi un copil, spre adopție, în primul an sunt practic nule.

Zâmbetul în costum a înghețat invocând pluralul majestății: „– De curând am modificat legea, nu putem așa de repede. Și cred că nu sunteți bine consiliată. E un proces de durată. Vă invităm să vorbiți cu asistenții noștri de caz.” Era a treia oară când auzeam secretul. Adopția rămăsese un vis, iar în sistemul de stat 60.000 de copii.

O șansă pentru ei și pentru cuplurile care dețin încă atestatul de părinte adoptator avea să vină doar din simplificarea procedurii adopției, martie 2016 devenind astfel luna de care se leagă speranțele a 1.700 de familii care s-ar putea întregi cu un copil adoptat.

Estimat să intre în vigoare la patru luni de la publicarea în Monitorul Oficial, noul act normativ – de modificare și completare a Legii 273 care reglementează adopția, va duce practic la scurtarea tuturor etapelor procesului de adopție: declararea adoptabilității, încredințarea în vederea adopției și încuviințarea adopției. Mai mult, acum părinții care adoptă vor avea dreptul la un concediu de acomodare de maximum 1 an și la o indemnizație lunară pe durata încredințării în vederea adopției. Iar potrivirea aceea, chimia de care vă vorbeam, se va face în mod obligatoriu la nivel local, de către fiecare direcție generală de asistență socială și protecția copilului.

Și da, valabilitatea atestatului de familie adoptatoare este prelungită de la un an la 2 ani. Acum se poate.

La 31 decembrie 2015, în Registrul Naţional pentru Adopţii erau înregistrați 3.436 copii adoptabili, din care 2.953 erau eligibili pentru adopţie naţională, iar restul pentru adopție internațională. Familii atestate - 1.708 pentru adopție națională și alte 72 pentru adopție internațională. M-aș bucura să le aflăm tuturor povestea, și nu secretul.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Ne dorim un copil,am inteles ca trebuie sa ne inarmam cu multa rabdare,
    • Like 0
  • Nu inteleg care-i problema, in orice stat civilizat adoptia unui copil este urmarita zdravan...in State, in Canada, in Norvegia, oriunde!...de ce in Romania n-ar trebui sa fie la fel?????
    • Like 0
  • Povestea mea și a copilului meu a fost simplă de tot :s-a născut în '91, iar în 3 săptămâni era în casa mea. Singura rezervă a fost - de ce atâta grabă, precipitare? !Răspunsul era :să nu ajungă nicio zi în orfelinat, fiind încă în maternitate.
    Felicităriși respect pentru strădania de ani de zile!
    • Like 0
  • De ce este promovat acest articol echipa de 3 ani? Sa vedem că nu s-au schimbat nimic? Sa ne dorim sa fim câini, sa putem adopta puiul altei cateluse fara bătăi de cap?
    Ce s-a schimbat?
    • Like 0
  • Din fericire la noi procesul a durat exact 9 luni. Am depus actele in mai și în ajun de Crăciun băiețelul nostru ne calca prima dată pragul. A fost un caz fericit iar de atunci fiecare clipă pe care o trăim este una de neprețuit.
    • Like 2
  • In anul 1995 eram casatorita in Franta cu un cetatean francez. Acolo am infiintat o asociatie umanitara pentru a ajuta persoanele necajite din orasul meu din Romania (pentru orfelinate, pentru asistatii de la Azilul de batrani si pentru alti napastuiti ai soartei). Tot umbland prin orfelinate m-am atasat de un baietel pe care am dorit sa-l infiez. Copilul se afla la Casa de Copii cu Deficiente.La vremea aceea eram prima persoana, din Romania, care decidea sa adopte un copil cu deficiente. I-am spus sotului meu ca vreau sa infiez un copil si nu a fost de acord. Asa stand lucrurile i-am cerut sadivorteze pentru a putea adopta copilul. Baietelul avea 3 ani si 9 luni. Cantarea 8(opt) kg. Nu vorbea, nu mergea, nu stia ca bucatica de carne pe care o mesteca trebuie inghitita. Pentru a-l infia a trebuit sa angajez un avocat de la o asociatie care se ocupa cu adoptii. In comisia pentru adoptii am dat de un individ care, vazand ca am un nume strain, m-a intrebat de ce vreau eu sa infiez un copil handicapat si nu unul normal. I-am spus ca eu nu cred ca este handicapat , ci va deveni astfel daca mai ramane in orfelinatul in care se afla. A durat foarte mult adoptia. Pentru a-l salva de mizeria in care traia, l-am luat in plasament pana cand s-a terminat procesul cu adoptia. In toata aceasta perioada, iubitorii de copii (!?) de la Protectia Copilului, veneau sa-l viziteze saptamanal. La vremea aceea inca se mai adoptau copiii in strainatate. Il trecusera pe o lista cu copii adoptabili. Veneau sa-l viziteze saptamanal desi cand se afla la orfelinat nu se sinchiseau de el. Dupa ce am decis sa-l infiez am auzit pentru prima oara vorbindu-se despre diagnosticul lui : autism. Nu auzisem in viata mea despre acest diagnostic. Orasul meu era plin de psihologi, de logopezi dar nimeni nu voia sa lucreze cu el. M-am ocupat de el asa cum am crezut eu ca ar fi bine, asa incat, la un an dupa ce l-am adus in casa mea, o psiholoaga mai varstnica din oras mi-a spus cand a vazut ce progrese a facut :"Doamna Manea, daca am trai intr-o tara normala, noi am invata dupa dvs." La doi ani dupa adoptia lui am aflat ca are si o surioara care traia ca un animal de pripas intr-o comuna din judet. Am hotarat sa o infiez si pe ea dar acest lucru a fost mult mai greu deoarece legea adoptiilor se schimbase; pentru a putea infia un copil trebuia sa apelez pana la rudele de gradul patru, acestea nefiind de acord cu adoptia desi ele nu faceau nimic pentru fetita. Baiatul meu a terminat liceul. Sora lui a absolvit Facultatea de Psihologie. Si la licenta si la master a obtinut note mari. Pe fata am putut sa o infiez atunci cand a devenit majora si nu mai aveam nevoie de acordul rudelor pentru a o adopta. Pana atunci nu a fost deloc usor. Directia pentru Protectia Copilului mi-a facut numai greutati.Au mers pana acolo incat mi-au cerut sa renunt la fata deoarece vor sa o dea in plasament altcuiva. Am intrebat-o pe directoare cum poate sa o desparta de fratele ei? Mi-a dat un raspuns aiuritor. Mi-a spus ca ea nu mai este sora cu baiatul intrucat acesta este infiat de mine. Am avut noroc; tocmai devenise majora si iesind din biroul directoarei am mers la o avocata careia i-am cerut sa-mi faca dosar pentru adoptie. Cu baiatul am avut mari probleme. In urma cu patru ani, dupa absolvirea liceului, a facut o criza urata de nervi si aveam sa aflu ca sufera de schizofrenie paranoida, mostenita de la mama biologica. Dar, cat timp mai traiesc (am 73 de ani) voi avea grija de el. Dupa aceea... Voi muri neimpacata deoarece traim in Romania si de astfel de oameni nimeni nu este preocupat.
    • Like 4
    • @ Ana-Eugenia Manea
      Dan Doi check icon
      impresionant
      • Like 0
  • CHoratiu check icon
    Noi locuim in Canada,in orasul Québec si anul trecut am inceput procesul de adoptie.O multime de documente(care expira la fiecare 6 luni),alergatura,drumuri la Montreal,cursuri de pre-adoptie internationala.Toate vestile pareau proaste,pe cine auzeam ne zicea ca procesul de adoptie e luuuung si poate fara finalitate.Ne gandeam ca daca adoptam in 4 ani e inca bine.Cand saptamana trecuta,surpriza de proportii:am primit o propunere pentru adoptie,un baietzel de 3ani si 2 luni.
    Aici procesul de adoptie se face prin SAI un organism ce se ocupa de caz.Ne-au trimis fisa medicala,cateva poze si un mic video.Prin intamplare printr-o verisoara indepartata din Vancouver care are un frate psihiatru in Romania,am ajuns pana la asistentul social.Probabil in ianuarie vom face prima vizita in Romania(cea de 30 de zile).Ne consideram norocosi,pe cat incepuse de prost si fara perspective soarele se vede la orizont.
    Le doresc succes tuturor ce sunt in lungul proces de adoptie,faceti un lucru extraordinar,voi sunteti Romania pe care o iubesc.
    • Like 3
  • Sunt in asentimentul vostru in totalitate, inteleg perfect prin ce treceti si mi-as dori sa primiți cat mai repede un copil.
    Dar ceea ce va pot spune este ca aceasta așteptate merita din plin, si ca toate eforturile dvs vor fi înzecit plătite de fiecare zâmbet si strigat de copil prin casa.
    Sunt mama a doi copii minunați , adoptați, si as dori sa va pot încuraja sa aveți răbdare si curaj sa înfruntati toate aceste obstacole.
    • Like 2
  • Mă regăsesc în cele de mai sus. Din fericire, minunea mea are 5 ani și 7 luni, prima hârtie la DGASPC am depus-o când avea două luni și am terminat totul anul acesta, pe 11 Martie.
    • Like 2
    • @ Gratiela Voiculescu
      Cum adică? Procesul de adopție a durat 5 ani și 2 luni?
      • Like 0
  • M-am regăsit în simțirile multora dintre voi...Am trăit toate aceste lucruri...Sunt de acord cu tot ce se cere,cu toate condițiile,DAR mi-e greu să înțeleg cum unele familii văd deja un copil după câteva luni de la obținerea atestatului!!!Cum?În iunie anul acesta ne-a expirat atestatul,am luat-o de la capăt,iar săptămâna aceasta vom lua raportul,deci vom avea un alt atestat(de aceasta data valabil 2 ani)Curiozitatea mea este: de ce in tot timpul ăsta nu am văzut nici un copil?
    • Like 2


Îți recomandăm

Solar Resources

„La 16 ani, stăteam de pază la porumbi. Voiam să-mi iau o motocicletă și tata m-a pus la muncă. Aveam o bicicletă cu motor și un binoclu și dădeam roată zi și noapte să nu intre cineva cu căruța în câmp. Că așa se fura: intrau cu căruța în mijlocul câmpului, să nu fie văzuți, făceau o grămadă de pagubă, călcau tot porumbul. Acum vă dați seama că tata nu-și punea mare bază în mine, dar voia să mă facă să apreciez valoarea banului și să-mi cumpăr motocicleta din banii câștigați de mine”.

Citește mai mult

Octavian apolozan

Tavi, un tânăr din Constanța, și-a îndeplinit visul de a studia în străinătate, fiind în prezent student la Universitatea Tehnică din Delft (TU Delft), Olanda, una dintre cele mai renumite instituții de învățământ superior din Europa. Drumul său către această prestigioasă universitate a început încă din liceu, când și-a conturat pasiunea pentru matematică și informatică.

Citește mai mult

Green Steps

100.000 de români au participat la marcarea a 100 de kilometri din traseul Via Transilvanica într-un mod ingenios. „Drumul care unește”, este un traseu turistic de lungă distanță, care traversează România pe diagonală, de la Putna la Drobeta Turnu Severin și este destinat drumeției pe jos, cu bicicleta sau călare. Via Transilvanica este semnalizată cu marcaje vopsite și stâlpi indicatori. Pe parcursul drumeției, călătorii vizitează ceea ce constructorii spun că este cea mai lungă galerie de artă din lume, pentru că la fiecare kilometru se găsește o bornă din andezit sculptată individual.

Citește mai mult

Testat e Hot

Vreau să vă arăt azi un program inedit de educație la firul ierbii: el începe chiar pe pajiștea a două festivaluri care atrag în fiecare an zeci de mii de tineri și își propune să fie un fel de curs introductiv într-o materie pe care școala românească se jenează să o predea.

Citește mai mult
text: Diana Marcu / voce: Claudiu Pândaru
sound-bars icon