Foto: Inquam Photos / Virgil Simonescu
Pe 6 februarie, când coronavirusul era departe de Europa și deci și mai departe de România, ziceam așa, despre o epidemie de norovirus trăită la bordul unui vas de croazieră în urmă cu 13 ani: Am scăpat atunci, cum sper să scap și acum: mă spălam pe mâini ca ratonul și evitam pe cât posibil să-mi ating fața cu mâna.
Nu sunt nici profet (deși numele mă califică), nici expert și în afară de o săptămână de Sanitarii pricepuți pe vremea lui Ceaușescu n-am absolut nicio competență medicală care să mă califice să dau vreun sfat. N-am făcut decât să spun ce mi s-a recomandat atunci, să evit infectarea cu un virus și la rândul meu am spus mai departe: spălați-vă pe mâini, nu vă atingeți fața cu mâna.
Suntem în 9 martie și de câteva zile, aceleași sfaturi sunt repetate ca o mantră, de voci din medicină (din fericire de data asta, celebre): dr. Vasi Rădulescu, dr. Gabriel Diaconu sau Vlad Mixich. Ce s-a întâmplat între timp în România? S-a trecut de la nepăsare și bășcălie, la panică, apoi din nou la nepăsare și bășcălie. Ce prevăd? Din nou, panică și din păcate, nimic bun în țara lui „avem tot ce ne trebuie”.
Să le luăm pe rând. La începutul lui februarie, Diamond Princess abia acosta și își începea pseudo-carantina. China era departe, departe însemnând pentru români „la ei, acolo”. A fost o vacă bună de muls pentru presă, destul de spectaculos să facă audiență, destul de departe să mimăm panica la TV. Mărturisesc păcatul, că pe la început am făcut și eu puțină bășcălie.
La primul caz de COVID-19 în România, au urmat cumpărăturile în exces. Dar cazul fiind și oltean și vindecat la trei zile, a urmat iar chirăiala și mișto-ul pe facebook. Acum a început să se îngroașe în Italia. Aproape 400 de morți până la ora asta (ca pe Diamond Princess, cifrele urcă). Românii se preling din carantină, tot românește, de parcă ar pleca mai devreme de la „servici” când nu-i vede șeful, vin în România via alte țări și merg pe burtă. Taci c-am fentat și carantina asta, ce io-s mai prost? Să fie la ei, acolo.
Îmi amintesc poveștile celor care au prins bombardamentele din al doilea război mondial în București. Erau chirciți în adăposturi, auzeau avioanele pe deasupra și ziceau: Pe Ploiești, Doamne, pe Ploiești. De ce? În Ploiești erau rafinăriile și bucureștenii cu frică de Dumnezeu îl rugau pe bunuțul să facă rafinăriile alea mai sexy să-i atraga pe piloți să-i omoare pe ploieșteni, nu pe ei. Să fie la ei, acolo.
Păi exact aici e problema. Că azi nu mai există „la ei, acolo”. Nu mai există „noi” și „ei”. „Aici” e „acolo” și invers. Toți suntem noi și oriunde e aici. Interdependența, ca și gravitația, e un principiu valabil pe tot globul și chiar pe pământul plat al antivacciniștilor.
Închipuiți-vă pâmântul ca o mare baie publică. Un onsen japonez în care ne îmbăiem toți. Dacă au același volum, oamenii de culori, orientări sexuale sau religii diferite varsă din bazin aceeași cantitate de apă. Dacă faci valuri, se vor întoarce la tine. Dacă râzi de un altul care se îmbăiază alături de tine că e murdar, asta nu te face mai curat, mizeria lui te va atinge mai devreme sau mai târziu. Dacă îți faci nevoile în apă, crezând că nu te-a văzut nimeni, o să te umpli și tu de rahat.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.