Costul închiderii școlilor este copleșitor, chiar dacă pentru moment invizibil

Foto: Wavebreak / Profimedia

În urmă cu un an m-am numărat printre primii care au susținut închiderea școlilor. Am susținut și lockdown-ul instituit pe 15 martie, ca măsură de precauție și de frânare a pandemiei. Am explicat de ce: nu știam mare brânză despre virus, nu știam ce tratamente funcționează (la nivel mondial s-au făcut experimente pe pacienți cu hidroxiclorochina ș.a., dovedite ulterior cel puțin ineficiente), nu aveam echipamente medicale, pe scurt, un dezastru umanitar era iminent. Am arătat că această măsură reprezintă „opțiunea nucleară", pe care poți să o folosești in extremis, cu unicul scop de a întârzia propagarea pandemiei, nicidecum de a o stopa.

În ceea ce privește educația, costul închiderii școlilor este copleșitor, chiar dacă pentru moment invizibil. Puțină lume îi dă atenție; mass media este preocupată mereu cu evenimentele momentului. Peste ceva timp, un an sau poate doi, când catastrofa educațională va deveni vizibilă, brusc o să ne lamentăm. Dar orice profesor vă poate spune: ce s-a întâmplat în acest an de pandemie este că am sacrificat educația a milioane de copii și de tineri. Școala online a retezat pur și simplu stimulentele pentru învățare, atâtea câte erau într-un sistem care producea oricum 40% analfabeți funcțional. Este o iluzie să credem că impactul nimicitor va dura doar un an, el se va întinde în viitor și când îl vom descoperi vom plânge - exact cum plângem după victimele virusului.

În ceea ce privește îngrijirea sănătății, zeci de mii de oameni suferind de boli cronice sau de diverse afecțiuni au avut și încă au de suferit din cauza dirijării resurselor cu prioritate către combaterea pandemiei; sacrificiul lor nu îl vedem.

Focalizarea excesivă doar pe „ceea ce se vede", atenția obtuză acordată problemelor imediate, cultivarea unui tip de reacție emoțională (în dauna discernământului și a soluțiilor echilibrate) prin mediatizarea bolnăvicioasă a situației din spitale și a opiniilor unor medici reprezintă o maladie a vremurilor pe care le trăim.

În urmă cu un an, când am promovat și susținut măsuri de restricție dure, nu am crezut că pandemia va deveni o obsesie sau că acest eveniment nefericit al istoriei noastre ne va amputa capacitatea de a judeca și a de a (re)cântări costurile și beneficiile acestor măsuri, în lumina noilor informații.

Mărturisesc că acum sunt îngrijorat în legătură cu ce s-ar putea întâmpla în viitor - căci doar nu s-au terminat virusurile și infecțiile - și, mai ales, sunt îngrijorat în legătură cu capacitatea cognitivă a viitoarelor generații de a aborda problemele prezentului lor. Dacă modelul pe care îl lăsăm moștenire copiilor este cel oferit azi de orașul australian Brisbane, care a intrat în lockdown după ce s-au descoperit 7 cazuri de covid - care, de fapt, este modelul comunist chinezesc, atunci nu cred că avem motive de mândrie.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp