Suntem pe primul loc în Europa la morți în accidente auto. Cu siguranță suntem în top și la capitolul atacuri fizice în public, bătălii sălbatice parte-n parte, omucideri, cu subcategoriile femicid și infanticid. O poftă de violență și omor plutește ca o ceață vânătă peste România.
În ce privește cauzele, se vorbește întruna de ordine de protecție și brățări electronice, care cică ar putea să-i oprească pe agresori. Vibrații ale aerului: cel hotărât să atace, să ucidă, nu se împiedică de așa ceva. Problema esențială mi se pare alta: ce stare interioară are individul în cauză, stare care-l împinge să se arunce fără șovăire în faptă?
Răspuns: lipsa fricii de pedeapsă. Oricât de groaznic ar fi ce comite, un evantai de soluții de scăpare, pe care le-a văzut utilizate de predecesori, îl fac neînfricat. Stupid și grotesc cuvânt. Cei mai mulți sunt niște zdrahoni lași, plini de curaj față de femei, copii, bătrâni ușor de lovit, de omorât. Un adversar în putere, care se poate apăra și chiar contraataca, le strică deliciul de a avea la dispoziție un trup viu, căruia să-i facă ce vor, fără să întâmpine vreo rezistență. În acele clipe, motivul – gelozie, neînțelegeri bănești sau imobiliare, ură interfamilială – nu mai contează. Contează satisfacția intensă de a vedea cum se scurge viața din ființa pe care o lovești. Asta caută, de fapt, un bărbat care ucide o femeie, un copil, un bătrân, o pisică, un câine, un cal. E ca un drog.
Apoi, făptuitorul poate să fugă din țară, ca atâția alții înaintea lui, cel mai nou, manelistul Dani Mocanu, sau să se ascundă pur și simplu, fiind de negăsit de către Poliție, ca asasinul din Mureș. Dacă nu, își ia avocați iscusiți, buni să bage degetul în găurile din legi. Sau cumpără direct un judecător care să-l pună în libertate, „întrucât nu reprezintă un pericol”, spre stupoarea îngrozită a unei țări întregi. Pe urmă, mai e și prescripția, care îi face scăpați pe atâția, sau eliberarea condiționată după câțiva ani dacă, totuși, ajunge în pușcărie. De câți ucigași aveți știre că-și duc până la final pedeapsa de 20-25 de ani?
Aici văd o posibilă soluție: legile să fie rescrise așa încât pentru crimă gravă de orice fel, singura sentință să fie închisoare pe viață. Fără posibilitate de eliberare pe parcurs. Fără a putea primi vizite sau pachete. Fără tovarăși de celulă, izolat în câțiva metri pătrați. Să știe că efectiv va putrezi în pușcărie până la capăt.
Sentimentul impunității este cauza psihologică, individuală. La nivel de societate, ea este creată de către politicienii care se feresc să înăsprească legi, că nu se știe când au și ei nevoie de porți de scăpare, precum și de către magistrați speciali și unici, care tranzacționează Justiția la toate nivelurile. Oare ar avea vreo tresărire toți aceștia dacă li s-ar spune că sunt complici la crime?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
