Foto: Inquam Photos/ Octav Ganea
„Pe cât atârnă de voi, trăiți cu toți oamenii în pace” (Romani 12, 18)
Am mai prezentat, chiar aici, într-un articol pe Republica, o scrisoare din secolul al doilea despre cum sunt creștinii. Autorul (necunoscut) în descrierea sa, afirmă că: „Se achită cu toții de toate îndatorile lor de cetățeni și suportă toate sarcinile ca și când ar fi străini.” Acesta este exemplul pe care l-au oferit creștinii din primele comunități creștine. Adică, ei, înainte de a se preocupa de Împărăția Cerurilor, trebuie să fie atenți la ce fac în „cetățile” lor. O etapizare logică și ușor de înțeles. Să nu provoace scandal, să nu fie răzvrătiți față de legile oamenilor, să nu caute anarhia, ca să poată să se ocupe liniștiți de rugăciune și să încerce să se aproprie de liniștea pe care o oferă Dumnezeu.
Ca să nu încurajeze tirania, oamenii și-au dat seama că avem nevoie ca puterile să fie separate în Stat. În Biserică nu există o separație a puterilor, așa că, e recomandat ca întotdeauna ierarhii să aibă atenția către Mântuitorul, ca să nu ajungă să se comporte precum Marele Inchizitor din Frații Karamazov. O să dau și un exemplu ca să înțelegem unde poate să apară tirania: dacă un episcop vrea să scape de un preot, cel din urmă nu poate să meargă într-o altă instanță și să conteste decizia, pentru că nimeni din afară nu poate să intervină în legile Bisericii. Așa că, acel preot se află la milă episcopului, iar dacă cel din urmă nu-și trece deciziile prin filtrul Evangheliei, poate să facă aproape orice, indiferent dacă e vorba de răzbunare, lăcomie sau ură. Când îți este oferită puterea, poți să te folosești liber de orice canon sau verset biblic în favoarea ta, atunci când cauți propria dreptate și nu dreptatea lui Dumnezeu.
Mântuitorul ne-a îndemnat să ne iubim unii pe alții, să fim blânzi, înțelepți și să căutăm pacea. Ura, răzbunarea și căutarea propriei dreptăți nu sunt relatate ca făcând parte din comportamentul Fiului Omului. Și cred, cel puțin pe bază de experință personală, că putem să verificăm fiecare dacă suntem încercați de sentimente care au fost străine Mântuitorului. De exemplu dacă simțim că avem fața schimonosită de ură, vi-L imaginați pe Hristos în această ipostază? Dacă simțim că ne crește pulsul necontrolat când vedem anumite persoane, citim sau auzim anumite afirmații și ne simțim neliniștiți, vi-L imaginați pe Hristos cu pulsul ridicat din cauza urii? Dacă refuzăm să ascultăm cu atenție un om care ne vorbește blând și folosindu-se de argumente, vi-L imaginați pe Hristos nepăsător la ce are de spus un astfel de om? Oare care sunt acele momente când ar trebui să strigăm că suntem nedreptățiți? Oare când putem ajunge să strigăm că ne confiscă cineva libertatea religioasă și ce sentimente ar trebui să ne încerce în acel moment?
În continuare aș vrea să citez din manualul de Istoria Bisericii Ortodoxe Române scrisă de pr. prof. dr. Mircea Păcurariu (care este o somitate în domeniu), capitolul „Sfântul Andrei, apostolul geto-dacilor”: „În sprijinul evanghelizării Daciei Pontice de către Apostolul Andrei vin și unele colinde și creații folclorice dobrogene și din stânga Prutului (de pildă, balada Sf. Andrei), precum și unele toponimice (Peștera Sf. Andrei – în comuna Ion Corvin, în sudul Dobrogei...)”. Avem, se pare, menționat într-o paranteză, o peșteră despre care, prin „viu grai” s-a păstrat timp de sute ani convingerea că ar avea legătură cu Sf. Ap. Andrei. Mai trebuie menționat faptul că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis în anul 1995 ca data de 30 noiembrie să fie trecută în calendar cu roșu, iar în 1997 Sf. Ap. Andrei a devenit ocrotitor al României. Ca teolog și creștin practicant nu vreau să neg importanța Sf. Tradiții, dar cred că aceste detalii au și rolul de a ne detensiona puțin înainte de a experimenta un puls ridicat și o față schimonosită.
În ceea ce-i privește pe sfinți, în general, cel mai important este pentru noi exemplu vieții lor, modul în care aceștia au reușit să-l imite pe Hristos. Viața lor a devenit exemplu pentru noi. Icoanele sau moaștele lor ar trebui să ne ducă, în primul, cu gândul la cum au reușit aceștia să fie exemple de iubire, blândețe, bunătate și înțelegere și cum aveau pentru fiecare om un cuvânt de mângâiere.
Revenind la „achitarea îndatoririlor de cetățeni și suportarea tuturor sarcinilor”, s-ar putea ca acei creștini din secolul al doilea să fie exemplul de care avem nevoie cu toții astăzi. Iar în ceea ce privește tirania, poate că ar trebui să ne învățăm să identificăm iubirea și ura trecând totul prin filtrul comportamentului învățat direct de la Hristos, dacă vrem să fim cu adevărat urmăritorii Săi.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Minunile făcute în baza unei credințe pot fi de două feluri, minuni făcute de dumnezeul veacului acestuia și minuni făcute de către Dumnezeul Tatăl nostru. Dumnezeul veacului acestuia adică satana sau tatăl minciunii (Ioan8:38-40.) se preface chiar și în înger de lumină știind că, nu mai are mult de trăit și prin minunile sale efectuate, caută să atragă de partea sa chiar pe cei ce umblă pe calea lui Dumnezeu. Dumnezeu este gelos pe alți dumnezei, cu toate acestea lumea se închină la fel de fel de dumnezei, Biblia însă ne vorbește de un singur Dumnezeu Tată și de o singură credință. Efes 3:5
Dumnezeu aşa de mult a iubit lumea, că şi-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară ci, să aibă viaţa veşnică. Ioan 3:16.
Dar ce este credința?
Mulţi susţin cu tărie că au credinţă dar, şi dracii cred …şi se înfioară spune versetul Iacov.2:19. Deci nu ajunge numai să crezi. Și numai prin credința din inimă se poate primi neprihănirea pentru a ajunge la mântuire. Rom 10:10. Credinţa trebuie să fie urmată de fapte bune căci, de altfel ea este moartă. Iacov 2:17. Apostolul Pavel pe când se numea Saul avea o râvnă puternică pentru credinţa, tradiţia, religia sa şi pentru biserica Iudeilor . El prigonea şi făcea prăpăd peste măsură în Biserica lui Dumnezeu, băgând în puşcării oameni nevinovaţi care se rugau de fapt la acelaşi Dumnezeu la care se ruga și el. Gal. 1:13,14. Acest lucru este încă o dovadă că nu ajunge numai să crezi.
Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul Lui Dumnezeu , aşa că tot ce se vede nu a fost făcut din lucruri care se văd. Evrei 11:3
Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu. Evrei 11:6.
Dacă crede cineva că este prea credincios şi nu-şi înfrânează limba și îşi minte inima, credinţa unui astfel de om este zadarnică. Dar nu e bine să fim nici mai puţini credincioşi punând la îndoială credinţa în Isus şi Tatăl. Mat. 14:31. Religia adevărată şi credinţa neîntinată faţă de Dumnezeu este atunci când, avem grijă de văduve şi de orfani în necazurile lor, ferindu-te permanent de LUME. Iacov 1:26,27. Atunci ce este credinţa?
Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. Evrei 11:1
Potrivit cu măsura de credinţă pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia, nimeni să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât i se cuvine ci, să fie cumpătat adică, pe placul lui Dumnezeu. Rom.12:3.
Credinţa prea puternică poate distruge mintal oameni sau poate să salveze pe om din necaz.
Închipuiţi-vă un avion căzut în junglă de unde numai câţiva oameni scapă nevătămaţi. Dintre supraviețuitori, cei fără credință sunt singurii conștienți că nu mai pot fi salvaţi și cedează rapid de la gândul de supravieţuire.
Dar cei care au credinţă, au o speranţă. Şi această speranţă le prelungeşte viaţa până la venirea echipelor de salvare.
Dar să nu înţelegeţi greşit. Din biblie se desprind peste o mie de religii şi toate spun că sunt în adevăr. Aici, vorbim de înţelegerea şi primirea Cuvântului lui Dumnezeu aşa cum vrea Dumnezeu şi nu cum credem noi că ar fi corect. Dacă este cineva pe calea cea bună, atunci va înţelege Biblia cât şi această carte. (scrisă de mine) Şi nu ajunge numai să înţelegi şi să primimești Cuvântul, mai este nevoie şi de a pune în practică cele învățate, căci numai astfel te poţi numii om cu judecată care, şi-a construit casa pe stâncă şi nu pe nisip. Mat. 7:24.
Aşa a spus şi Isus Cristos de pe mare referitor la felul cum lumea înţelege sau primeşte Cuvântul Domnului, prin Pilda semănătorului : (Mat. 13-23.) În timp ce semănătorul semăna,
** o parte din seminţe au căzut lângă drum, de unde păsările au mâncat-o.
** O altă parte a căzut pe locuri stâncoase unde nu era pământ mult. A răsărit imediat dar la soare s-au ofilit rapid pentru că nu aveau rădăcini puternice în stratul subţire de pământ.
** O altă parte a căzut între spini. Spinii au crescut şi au înecat-o.
** O altă parte a căzut pe un pământ bun şi a dat roade, un grăunte a dat o sută de boabe, altul şaizeci, altul treizeci. Isus explica:
-Când omul vrea şi caută să înţeleagă Cuvântul lui Dumnezeu dar nu înţelege, vine satana şi-i rupe tot ce a fost semănat în inima lui. Această este sămânţa căzută la drum.
-Sămânţa căzută în locuri stâncoase este cel ce primeşte cu bucurie şi imediat Cuvântul dar, nu are rădăcină în el, îl acceptă doar pentru scut timp şi cum vine un necaz sau o prigonire din cauza Cuvântului, imediat se retrage.
-Sămânţa căzută între spini este cel ce primeşte Cuvântul dar îngrijorările vieţii şi goana după avuţie fac ca să uite Cuvântul şi se retrage ne mai fiind roditor.
-Sămânţa căzută în pământul bun este cel ce primeşte şi înţelege Cuvântul şi aduce roade, un grăunte dă o sută, altul dă şaizeci, altul treizeci.
Fiecare om înţelege Cuvântul după capacitatea sa, şi fiecare om dă roade după cum i-a fost dat.
Încă din cele mai vechi timpuri, cetele de oameni, de triburi sau chiar popoare, primeau învăţături prin viu grai care, se transmiteau din tată în fiu și mai târziu prin scris.
Informaţiile moştenite puteau fi: culturale, felurite dansuri, istorioare, ştiinţă, tradiţii, secrete de fabricaţie sau religie.
Omul primitiv, având cunoştinţe sărace despre natură, era un bun creator de povestiri în care tot timpul erau incluse idei imposibil de realizat.
Omul primitiv se uita la Lună şi voia să ajungă și el acolo. A văzut că păsările pot zbura şi a dorit și el să zboare. Privind peştii cum înoată, vroia și el să înoate sub apă. Apoi a văzut că oamenii mor şi, cei dragi de lângă el, rând pe rând dispar.
Chiar dacă omul nu putea zbura sau nu putea să trăiască ca peştele în apă, dorinţa lui cea mai arzătoare a rămas până în ziua de astăzi, să poată trai veşnic.
Este cineva care și în zilele noastre să nu-i fie frică de tunete, fulgere, de erupții vulcanice, de cutremure de pământ, de uragane, foc sau inundaţii. Dacă toate acestea și pentru noi sunt înspăimântătoare, cum puteau fi pentru un om primitiv?
Bătrânii din cetele de oameni sau triburi aveau o experienţă mai mare despre viaţă. Ei erau trecuţi prin mai multe încercări şi, ca protectori pentru liniştirea tribului îngrozit, inventau poveşti, ajungându-se astfel la un cult religios specific pentru fiecare adunare sau trib din diferite zone ale globului pământesc. Și, de spaimă omul se închina la prima rădăcină ciudată ieşită în cale pentru a obţine un ajutor sau pentru a fi salvat. Aşa a început omul să se închine mai departe la forme stranii de stânci, la soare, la animale, la diferite sculpturi, la zei şi dumnezei creați tot de mâna și imaginația omului.
Oamenii au găsit pacea sufletească în propriile minciuni frumos ticluite în care au început cu adevărat să creadă și în care își puneau de acum toată speranța vieții lor.
Această credinţă care a intrat atât de adânc în sufletul omului se face simţită până în zilele noastre şi se găsesc foarte mulţi gata chiar să jure cu lacrimi în ochi prin ce minuni au trecut şi, cum au fost ajutaţi şi salvaţi de o bucată de lemn sau de o anumită imagine pictată de mâna omului.
Aşa cum a fost descoperită lumea în timp cu noi continente sau insule, unde băştinaşii nu au avut niciun fel de contact cu lumea civilizată, descoperitorii au găsit la populaţiile respective practici culturale şi religioase specifice locului. Aceste triburi din jungla braziliană, indienii din America, aborigenii din Australia cât şi din alte insuliţe, aveau în comun ceva, ceva la care să se închine sau în care să creadă. Fiecare trib sau popor aveau dumnezeul lor ca forţă supranaturală.
Ştiaţi că, pentru fiecare om religia adevărată ține de locul naşterii lui? Dacă ai fi fost născut în China, sută la sută erai budist. Dacă te năşteai în India poate ai fi fost hindus. Sunt ţări unde majoritatea populației sunt creştini şi sunt ţări unde majoritatea sunt musulmani şi toţi susţin că, fac parte din religia adevărată. În numele religiei sale, omul a ajuns să poarte războaie, să jefuiască şi să omoare copii şi femei din cauza credinței în dumnezeul lor. Au fost executaţi oameni pentru ideile lor îndrăznețe şi revoluţionare care nu erau în concordanţă cu regulile bisericeşti moştenite de ei.ionifixați în bisericile ortodoxa române sfințiții bătrânii de adunări care reprezintă biserica au fost și încă sunt în inima lor COMUNIȘTI.
- De! de se dăulește că de județ duce lipsa; sinonimă-i Apocalipsa.
666- litere în fiecare cuvânt din nume,
Cu glume, fără spume.
Purice Narcis-Teofil
Robii evrei ai Egiptului, condusi de Moise, trebuia sa aiba mila si supunere fata de Faraon, nu molime, invazii, foamete si nici nu trebuia sa inece in Marea Rosie armata egipteana.
Veti spune, a fost voia Domnului.
Bun, si de unde stiti voi care e voia Domnului acum?
Pana si Scripturile vreti sa le interpretati spre a subjuga poporul?
Atat de prosti ne credeti pe toti?
E
Numai artistul poate să tragă foloase în urma valorificării operelor sale, ceilalţi nu vor avea parte de nimic pentru că este doar deşertăciune. Isaia 44:9, 10.
Aceşti artişti sau meşteri nu sunt decât oameni. Ei, cât şi închinătorii la idolii sunt fără pricepere și cu ochii lipiți ca să nu poată vedea adevărul și să-l înțeleagă. Isaia 44:18.
Sfânta Paraschiva? Stefan cel Mare? Neagoe Basarab?....
Dacă este cineva sfânt, trebuie să fie pe plan mondial ( Ilie , Elisei, Ana ) şi nu pe plan local. La fel cum Dumnezeu este nepărtinitor şi nu este numai al unui singur popor sau trib ci, este al întregului univers.
Dar ce a făcut Stefan cel Mare sau Neagoe Basarab pentru a deveni sfinți ?. Au construit mânăstiri va spune cineva sau, au finanţat construirea lor mai bine zis. Oare acesta este un criteriu de a declara pe cineva sfânt?
În mod normal, viaţa acelei persoane care urmează să fie declarată Sfântă, trebuie să fie o viaţă spirituală curată, după voia lui Dumnezeu, adică ajutând pe cei săraci, bolnavi, pe cei goi şi flămânzi.
Poate îmi dați voie să numesc o glumă proastă numirea unor muritori de rând ca sfinți care s-au ocupat mai mult cu fabricarea copiilor din flori. Dar, dacă acești domnitori sunt sfinți pentru români, pentru alte popoare ortodoxe cum ar fi ruşii, grecii etc. cum ar trebui să fie, ca să-i recunoască ?
Dacă cineva crede cu adevărat în Sfânta Paraschiva, atunci ziua acestei femei sărbătorită la ortodocşi, nu este în concordanță cu Biblia. Se poate ca oasele acestei sfinte să fie numai la Bucureşti sau Iași în ziua Sfintei Paraschiva, când sunt atâtea biserici ortodoxe în toată lumea? Dumnezeu este atât al evreului cât şi al grecului. De ce atâta discriminare? Pentru a nu fi discriminare s-a găsit soluţia care poate fi citită în articolul „Din secretele moaştelor“. Cuvântul moaște nu figurează în biblie.
Cei săraci cu duhul stau la coada ziua şi noaptea pentru a ajunge la moaştele sfinţilor atunci când sunt expuse. Din cauza îmbulzelii sunt chemaţi poliţişti pentru ordine şi ambulanţele. Sunt cazuri când omul nu mai ajunge la rând să vadă moaştele, ajungând la spital sau chiar la morgă.
Dar, de ce Sfânta Paraschiva nu ia măsuri în acest sens? Atingând sau sărutând oasele unui schelet an de an, pretinzând că este al sfântului cutare, lumea se aşteaptăcu mare încredere la minuni.
Biblia ne descrie un caz unde este vorba de un mort care a fost aruncat în grabă într-o groapă peste scheletul proorocului Elisei. În urma acestui contact, mortul a înviat. 2 Imp. 13:20, 21.
Elisei a fost făcut prooroc la porunca lui Dumnezeu de către Ilie şi nu a fost inventat de către oameni ca sfânt. 1 Imp. 19:16. Totuşi nimeni nu s-a gândit ca să valorifice oasele lui Elisei, chiar după ce groparii au văzut minunea cu ochii lor. Deci, Elisei nu se poate compara cu Paraschiva care, a fost făcută sfânta după dorinţa unui grup de oameni.Totuși numele lui Elisei menționat de biblie, nici nu se pomenește în biserici și nimeni nu se roagă la el, făcând comparații între sfinții Stefan cel Mare, Constantin cel Mare, Neagoie Basarab și Sfânta Paraschiva.
Dar să memoram și alte versete din Biblie care ne arată că, oasele omului mort nu mai au puteri magice pentru a mai face ceva. Când omul nu mai este în ființă, este gata să se transforme în ţărână și nmic altceva. Isaia 26:14; Ecles. 3:19 şi 29; Ecles. 9:5 şi 10.
Dumnezeu așa a lăsat ca omul după moarte să se întoarcă în ţărână dar, bisericile încalcă această voinţa a Lui, oprind cadavrul pe pământ şi, din procesul lui de descompunere. Unde este liniştea şi odihna mortului? A spus Dumnezeu să se facă profanări sau astfel de lucruri ? (moaşte?)
Profanarea este pedepsită de lege. Cum se poate atunci ajunge în posesia cadavrelor şi a scheletelor fără ca legea să intervină? Cum, nu ştiţi de unde se aprovizionau bisericile cu schelete? De la fabricanţii de moaşte. Articolul următor vă va dezvălui și această afacerea.
DIN SECRETELE MOAŞTELOR
Răsfoind Magazinul *Almanah 84*, am selectat nişte idei din articolul „Un secol întunecat şi moda relicvelor sfinte“, semnat de Gh. Brătescu, unde el spune că: „După perioada Renaşterii întreaga lume creştină cunoaşte un fenomen bizar, ne biblic. Era vremea când fiecare biserică sau aşezare omenească trebuia să facă rost de moaşte. În acest scop, a început să se dezvolte un comerţ care nu avea nimic sfânt. S-a ajuns până acolo ca să se plănuiască uciderea sfinţilor pentru a se ajunge într-un mod sigur şi rapid în posesia corpurilor neînsuflețite ale acestora. Deci acești sfinți valorau mai mult morți decât vi.
Trupul Sfintei Elisabeta din Turingia a fost profanat de credincioşii care asistau la înmormântarea ei. Fiecare dorea să-şi însuşească o bucată din giulgiu şi din raclă. Acest act barbar s-a încheiat cu: morţi, răniţi şi invalizi pe viaţă. Sfânta decedată a ajuns în final fără păr, cu unghiile smulse şi cu sânii tăiaţi.
Călugării din Fossanuova l-au decapitat şi l-au tăiat în bucăţele pe Sfântul Toma d’Aquino. Și pentru că comerţul cu moaşte era foarte profitabil s-a ajuns ca moaştele aceluiaşi sfânt să ajungă în acelaşi timp în mai multe locuri. Erau fabricanţi de relicve care mumificau corpul uman prin uscarea lui la curenţi puternici de aer, prin sărare sau uscare cu aer cald. Ca urmare a acestor falsuri, moaştele Sfântului Grigore şi ale Sfântului Gheorghe sunt în peste 30 de biserici. Moaştele Sfântului Ignaţie, sunt în peste 20 de biserici, ale Sfântului Ioan Gură de Aur în 10 locuri. Capul lui Ioan Botezătorul se afla în 13 biserici şi trupul său în 10 lăcaşuri sfinte. Sfântul Andrei avea la un moment dat 5 corpuri, 6 capete, 17 mâini şi picioare, fiecare piesă separat în altă biserică.“
Acest articol ne descrie despre mai multe acte îngrozitoare făcute în numele sfinţilor punându-ne pe gânduri și astfel vedem de ce este în stare biserica să facă pentru bani în numele lui Dumnezeu.