Odată cu deconspirarea puiului de oltean devenit propagandist jihadist, nu poți să nu te întrebi ce găsesc tinerii aceștia la o ideologie sângeroasă și străină de cultura în care au crescut. Ce anume din nevoile lor psihologice este atins de apelul la război sfânt, de ideea unui ascetism bizar (fetele îmbracă burqua, își limitează libertățile), de ideea de a se arunca în aer și de a deveni martiri.
Elevul Luigi dintr-a unșpea de la Liceul Tehnologic Auto din Craiova s-a autointitulat Omar al-Faruq și s-a apucat să caute „grenăzi“. I-a mulțumit pe blogul său lui Allah că „a fost de acord“ să-l învețe cum să devină musulman, şi că, după trei luni de predare a Islamului (destul de rapid...) a devenit „un alt om, un musulman.“ (...) Îi mai mulțumește lui Allah că „l-a oprit de la toate relele, cum ar fi fumatul, alcoolul, drogurile (...)”.
Un comentator îl ironizează impecabil: „Mulțumesc lui Alah că m-a oprit de la prostii, de exemplu femeile, băutura și drogurile. Bombele sunt ok ...“
O salată de idei
Ar fi de râs, dacă nu ar fi de plâns. Băiatul acesta fără direcție a pescuit niște idei din aer și și-a făcut din ele crez personal, sens, direcție. E la vârsta adolescenței, când creierul experimentează orice, iar la butoane nu prea e nimeni. Autocontrolul vine mai târziu (dacă vine...). Adolescența e vârsta la care ar fi fost bine să găsească în mediu stimularea pozitivă, structurantă, care să-i dea traiectoria dezirabilă, prosocială. Dar dacă mediul nu vine cu așa ceva, vidul se umple cu ce se mai găsește. Și ceea ce se găsește e un sistem de idei explozive. De pe net.
Religia nu explică totul
La prima vedere am spune că de vină este religia, ori un sistem de idei religioase violente. Că ea l-a spalat pe creier și l-a făcut să fie neghină umană. Dar nu toți oamenii religioși sunt spălați pe creier, și nu toți musulmanii vor să se arunce în aer. Care e elementul care face diferența? Într-unul din numerele recente ale Scientific American au apărut câteva interviuri cu sociologi și psihologi ce se ocupă de fenomenul tinerilor convertiți și radicalizați.
O idee se desprinde clar: nu religia e punctul de plecare, ci marginalizarea socială. Extremismul belicos găsește teren fertil în închisori. Majoritatea - dar nu toți - celor care o iau razna vin din medii sărace, sunt șomeri și au educație precară.
„Cei mai mulți extremiști sunt convertiți la Islam ori s-au întors brusc la religia aceasta“, spune Olivier Roy, specialist în Islam politic la Universitatea din Florența. Câțiva sunt din clasa de mijloc și au copii și familie stabilă. Ceea ce îi unește însă pe toți este ura, resentimentul față de societatea în care trăiesc. În plus (și aici cred că este insuficient subliniată motivația, deși poate că e cea mai importantă), „nevoia lor narcisistă de recunoaștere, care îi face să fie deschiși către dorința de glorie violentă“, spune Roy.
Farhad Khosrokhavar, cercetător în științe sociale la Ministerul Culturii din Franța, spune că cei care aderă la extremism sunt, de obicei, a doua sau a treia generație de imigranți, care se simt tratați drept cetățeni de mâna a doua în cultura de adopție, se simt stigmatizați și respinși. Începând din 2013 profilul celor care pleacă să lupte în Siria include tot mai mulți inși din clasa de mijloc. Se mai adaugă la acest cocteil social exploziv „antreprenorii de terorism“ (denumiți astfel de către Petter Nesser, cercetător norvegian în probleme de terorism) - activiști ideologici transnaționali care recrutează, alimentează cu idei extreme și direcționează sufletele pierdute din diverse locuri din Europa și de aiurea. Mentorii.
Olteanul jihadist
Revenind la olteanul nostru, fișa de mai sus i se potrivește. Tatăl absent, ba chiar model negativ (proaspăt ieșit din închisoare, l-a respins pe fiu). Probabil că s-a simțit apăsat de rușine și a vrut să compenseze cumva. Instrucție precară. Adolescenții au nevoie de mentori, de modele. E bine să-i găsească între cei care fac ceva bun și util. La asta se adaugă ceva insuficient analizat și care, cred eu, îi motivează pe toți cei care iau drumul jihadului sau altor extreme antisociale: celebritatea.
Nevoia de atenție
Dacă „mântuirea“, sinuciderea cu explozibil la brâu (și dacă iei și pe alții cu tine e și mai tare), autodafeul, toate actele care duc, teoretic, spre redempțiune ar presupune discreția absolută, credeți că ar mai fi tentați așa de mulți? Cred că nu. Ce sens are să faci un gest extrem - desigur, în condițiile în care nu suferi de depresie cronică, și vrei cu tot dinadinsul să dispari de pe fața Pământului - dacă nu știe nimeni?! Celebritatea e un motor motivațional insuficient înțeles. Celebritatea e o putere. Pare frivol, dar cred că trebuie să luăm în serios ideea. Difuzarea la scară enormă și instantanee a mesajului despre fapta „eroică“, posibilă azi, în era Internetului, face ca martirajul să aibă o nouă seducție. Oamenii au nevoie de atenție, de când se nasc și până mor. Suntem ființe sociale până la măduvă, și avem nevoie de privirea celorlalți. Capitalul atenției și al influenței sunt extrem de atrăgătoare. Poate că din arsenalul de prevenție a terorismului ar trebui să facă parte cenzura totală și secretizarea, nu publicitatea inerentă făcută terorismului la orice știre difuzată. E doar o sugestie. Când nu află nimeni de isprava ta parcă nu mai e așa tentant. Desigur, presa trebuie să relateze, dar sunt de luat în calcul efectele.
Și Internetul e un ingredient exploziv
Pentru a ilustra ideea că o comunicare liberă și nestăvilită alimentează focul mocnit, aș cita unul din studiile de caz din psihologia comunicării. Se pomenește deseori despre o campanie făcută în anii ‘80 de Nancy Reagan. Soția președintelui american voia să contribuie la scăderea consumului de droguri în licee. Campania se intitula „Just Say No“ și viza creșterea educației cu privire la efectele consumului de droguri în rândul adolescenților. Rezultatul a fost discutabil. A scăzut realmente consumul de droguri în timpul administrației Reagan, dar nu în legătură directă cu campania. S-a considerat că e cel mult un efect corelat, nu cauzat de sloganul acesta. De ce? Pentru că mult mai eficient este, în psihologia socială, să faci reclamă comportamentului dezirabil și să scoți în față sus și tare că acesta este norma. Și ține secret comportamentul indezirabil. Oamenii nu percep aceste mesaje la detaliu, ci percep ideea globală că „așa face toată lumea“. Dacă spui că „prea mulți iau droguri în liceu“, faci reclamă unui fenomen ce pare să fie o normă. Și nu una pozitivă. „If it is built to show, it is built to grow“ – unul din mecansimele viralității pe net. Don‘t show it then... Și mai e ceva: dacă asta pare norma, nevoia de supunere la normă e un trigger puternic. Faci ce face toată lumea (sau ceea ce pare că face „toată lumea“). Oamenii imită oameni. Iată de ce cred că mulți din convertiți nu sunt neapărat spirite religioase ci mai curând gregare.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Aroganța supremă a vesticului rațional, lucid, educat și mai ales cinic e să nu ia în serios niciodată afirmațiile jihadiștilor în sine, care sunt pregătiți să moară în numele lui Allah. Sigur e altceva la mijloc. Sigur au un tată alcoolic, altfel nu s-ar arunca în aer. Sigur cineva i-a bătut când erau mici. Sigur, sigur, sigur... da tanti jurnalist, complexul cauzelor și împrejurărilor e extrem de complicat. Dar tocmai pentru că e așa complicat, radicalizarea religioasă nu e singura urmare firească a acestor cauze întâlnite în atâtea zeci și sute de mii de copii care, evident, nu toți ajung teroriști.
Firește că olteanul a făcut pe grozavul și n-avea de gând să se arunce în aer... Dar dacă totuși avea? Bucuria noastră cu religia asta (ISLAMUL - că pare că nu-i dăm suficientă importanță) e că oferă supăraților și frustraților în căutare de faimă o soluție nu tocmai plăcută pentru restul de a-și exprima aceste frustrări până la punctul autoanihilării. Și credeți-mă. Majoritatea celor care se aruncă în aer cred sincer în povestea „de după”, pentru că nimeni nu se detonează în mii de bucăți pentru a-și rezolva o problemă „AICI” (adică pră lumea aista) ca să intre în vid, neant, nonexistență. Dacă nu crezi că prin bubuire te duci undeva mai bine, nu te bubui. E simplu. Vreți un test ușor? Dați-i olteanului jihadist o centură cu explozibil (falsă, evident, dar fără ca el să știe) și trimiteți-l într-o mulțime pe gustul lui să se detoneze. Dacă o face (sau încearcă, firește, că alea nu merg), credea cu adevărat. Dacă nu, era doar teribilist. Simplu.
Mie imi pare ceva normal, absolut normal. La 15, 16 milioane, sau câți om mai fi, sa se găsească si unul din asta. E un caz absolut singular, excepția care confirma regula. Ar trebui sa punem batista pe țambal si sa nu facem prea mult tam-tam ca sa nu le mai vina si altora idei. Dar mataluta ce faci? De ce era nevoie de articolul asta?
Pai nu te contrazici?
Pe de alta parte, eu sunt satul de cenzura, am stat in negura destui ani pe timpul lui Ceașca si daca-l întrebai avea aceiasi teorie, sa nu cumva sa ne infestam de ideile nocive ale capitalismului. Rezultatul a fost ca l-au împușcat in ziua de Crăciun. Eu de exemplu am un sentiment ciudat apropo de ISIS, si anume ca nu știm tot. Știm doar ce "trebuie sa știm" si nu cred ca asta e neaparat de bine. Adevarul, oricare ar fi el, se va strecura prin găurica, oricât ar fi ea de mica si prin expansiunea brusca ne va exploda in fata.
Ceva e putred in lumea asta, iar teroriștii ăstia sunt doar vestitorii, primele celule cancerigene. Mi-e frica ca nu peste mult timp vor apărea tumorile