Cum am văzut-o pe Simona Halep la Arena Națională – cronica unui triumf

Foto: Inquam Photos / Bogdan-Ioan Buda

Acum mii de ani, romanii sărbătoreau un comandant militar învingător într-un război purtat în afara patriei printr-un triumf, o ceremonie publică prin care acesta era gratulat pentru performanțele obținute.

La asta m-a făcut să mă gândesc evenimentul organizat miercuri la Arena Națională în cinstea Simonei Halep.

Am trăit meciul de sâmbătă cu Serena Williams cu mare emoție, cum sunt convins că au făcut-o milioane de români și cum – în schimb – nu a părut că a făcut-o însăși Simona, care a arătat o siguranță și o stăpânire de sine care au clătinat-o până și pe cea mai redutabilă adversară din circuit. Chiar și pentru un necunoscător, performanța Simonei – câștigarea celui mai important titlu de Grand Slam pe o suprafață inexistentă în România – își revelează proporțiile o dată cu vizionarea secvențelor dinaintea partidei propriu-zise, precum și a celor ce au urmat acesteia, culminând cu felicitările venite din partea Ducesei de Cambridge.

Mi-am dorit ca, după victoria asta extraordinară, să am ocazia să o aclam live pe campioana noastră – un sentiment relativ nou pentru mine. Am aflat apoi că am ocazia concretă să o fac, fiind organizat un eveniment special în acest sens, la Arena Națională. Mi-am spus că, în ciuda tuturor lucrurilor care mi-au încărcat agenda în ultima zi, măcar atât pot să fac – să merg și eu la stadion să o felicit pe Simona Halep, care deja a făcut mai multe pentru țară decât unii politicieni în întreaga activitate.

Am ajuns la stadion pe la 18:30. Din toate părțile se vărsau spre Arenă râuri de oameni, în pâlcuri de câte 3-4, predominant familii. Cred ca jumătate din cei veniți la stadion erau copii sub 18 ani, de la bebeluși până la elevi de liceu. Mă uitam pe chipurile tuturor și le vedeam senine, bucuroase, ca într-o adevărată zi de sărbătoare. Nu veneau la stadion pentru a primi ceva. Veneau la stadion pentru a da – pentru a-i mulțumi acestei campioane, care nu-și mai aparține sieși, ci patrimoniului național, pentru cel mai recent veritabil motiv de a fi mândri că sunt români (una dintre primele fraze pe care Simona Halep le rostește la Wimbledon după câștigarea finalei este în cinstea țării ei).

După acest început euforic al serii, am coborât în cotidian de îndată ce ne-am ales niște locuri în peluza nord. Praful de pe scaune era atât de gros, încât unii spectatori au consumat pachete întregi de șervețele pentru a se putea așeza (până și treptele de ciment erau mai curate). Cum nu eram pregătiți din punct de vedere logistic, un domn din amonte ne-a împrumutat șervețelul cu praful de pe scaunul lui și l-am folosit și noi ca un fel de spatulă pentru eliminarea prafului de pe scaunele noastre. De aici, de unde ne-am așezat, până la ora 19 am văzut cum se umple o jumătate de stadion, de la rândurile de jos până la cele de sus. Probabil că organizatorii nu se așteptau la așa o prezență, pentru că scena a fost amplasată atât de aproape de tribuna oficială, încât o bună parte din cei așezați la peluze nu o puteau vedea pe Simona decât pe ecranul suspendat deasupra terenului. La capitolul organizare, ar fi de remarcat și aspecte pozitive: prestația (de așteptat) inteligentă și elegantă a lui Andi Moisescu în calitate de crainic și inteligența dnei Firea de a nu se afișa – cel puțin, nu pe scenă – pentru a nu știrbi din puritatea momentului (iată, o greșeală învățată după evenimentul similar organizat după câștigarea titlului de la Roland Garros în 2018).

La apariția Simonei, 20.000-30.000 oameni au aclamat-o la scenă deschisă și cu inima la fel. A început apoi programul propriu-zis: imnul național în interpretarea Andrei (acompaniată de public), dialogul dintre Ion Țiriac și Simona Halep asupra momentelor-cheie ale finalei câștigate, vizibile pe ecran. Între cele două momente muzicale oferite de soprana Irina Baianț și de tenorul Andrei Lazăr, Mihai Stoichiță i-a oferit Simonei, din partea naționalei de fotbal, un tricou cu numele ei și având numărul 1. În atmosfera generală de sărbătoare și de recunoștință, publicul a apreciat analiza poate un pic prea lungă oferită de Ion Țiriac cu privire la meci și a trecut cu vederea anumite deficiențe ale sonorizării. În încheiere, spectatorii au izbucnit în urale la auzul planului Simonei Halep și al Federației de Tenis de a demara, după US Open, o acțiune națională de recrutare a tinerelor talente și ghidarea lor către marea performanță. Este asumarea rolului de lider al Simonei, care înțelege că, prin modelul pe care îl reprezintă, poate inspira o nouă generație de campioni.

Celebrarea acestei victorii este importantă, pentru că prelungește gustul victoriei și ne obișnuiește cu ea. Privită într-un context mai larg, în care se înscrie și recenta prestație excepțională a naționalei de fotbal U21 la Campionatul European din Italia, ea are un efect extrem de benefic asupra conștiinței publice și reprezintă încă o picătură în paharul schimbării mentalității demonstrate în ultimii 30 de ani ca popor, atât în lucruri mărunte (întâlnite în viața de zi cu zi), cât și în cele mari (competiții sportive internaționale, alegeri naționale). De câte ori n-am auzit implacabilul mioritic „Eh, ce să faci? Așa-i românul...”? Simona Halep și tricolorii mici sunt două modele recente care ne arată cum putem fi dacă ne lepădăm de complexe și dăm, cu tenacitate și încredere în propriile forțe, măsura virtuozității noastre ca popor înzestrat ce suntem.

Triumful Simonei Halep reprezintă, pentru mine, încă o astfel de dovadă a ieșirii dintr-o zodie nefastă a istoriei noastre ca popor.

Mulțumim, Simona, și nu uita că, în septembrie, te așteptăm cu trofeul de la US Open tot pe Arena Națională!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp