Cum am vrut să-mi iau permisul în UK, iar instructorul m-a sfătuit să dau examen în România

Foto: Guliver Getty Images

Unul dintre obiceiurile care îi enervează cel mai tare pe englezi este să le apari neanunţat la uşă. În Regat poţi să fii mamă, fiu, tată, soră, cumnat, prieten, amorez, suni şi te anunţi. Poţi să fii refuzat, fără absolut niciun motiv, cu politeţe rece: „Sunt ocupat”. Iar dacă ai fost primit, chiar dacă te-au hrănit doar cu sticks-uri şi biscuiţi, a doua zi trimiţi o notă prin care mulţumeşti sau suni să-ţi exprimi gratitudinea.

Era sfârşit de februarie şi ploua. Ăsta trebuie să fie şi motivul pentru care englezii sunt atât de siguri pe ei, trăiesc cu o certitudine - ploaia. Oricât de nefericit ai fi, nu dezarmezi, ploaia te găseşte şi la noua adresă. Mă sună soacră-mea, dacă ne putem vedea pe la o miercuri. Are o idee despre cum să-mi treacă plictisul, până mai creşte fiu-meu. Avea puţin peste nouă luni. O aduce fiu-său cu maşina, fiu care şi-a făcut un obicei să dispară la bucătărie, unde fumează sub pretextul cafelelor şi al fursecurilor. 

Renunţă când începem să vorbim despre politică, administraţie locală sau educaţia copilului, deşi la început fusese îngrijorat că s-ar putea să nu cădem de acord în privinţa universităţii. Mai apărea pe neaşteptate dacă se menţiona schimbarea testamentului. Nu era cazul. Soacră-mea mă anunţă că a mărit suma alocată cadourilor de ziua noastră, la cererea unanimă a nepoţilor trecuţi de majorat, se făceau rezervări pentru vacanţe. Ba se gândise şi ce aveam să fac cu banii. Şcoala de şoferi!

Menţionez, deşi nu are niciun rost, că fiu-său e şofer profesionist şi ne descurcăm foarte bine aşa. E de neclintit. Contrar a ceea ce se întâmplă cu Fondurile Europene în România, decât să pierd investiţia mai bine accept. La timp ca să-l văd pe fiu-său, alb ca varul, în cadrul uşii. Îmi face semn că o să primesc explicaţii după plecarea soacră-mii, nu insist. Îmi lasă un cec, cu promisiunea că mă va ajuta şi cu ceva sfaturi, la nevoie. Pe soţul meu îl apucă tusea. După ce citesc suma de pe filă îmi fac o notă mentală să cer sfaturi. Fiul, încă faţă palidă, o duce înapoi acasă, dar se întoarce bine dispus. O convinsese pe soacră- mea că se îngrijeşte el să primesc toate sfaturile de care am nevoie. 

Îmi spune, în şoaptă, de parcă soacră-mea ne bântuia deja, că maică-sa e o atrocitate la volan. E printre puţinele lucruri în care toată familia a căzut de acord, deşi ea continuă să creadă că se descurcă minunat. Tata socru, plecat deja dintre noi, nu dorise să înveţe să şofeze. Făcea muncă de cercetare şi era mai tot timpul cu gândurile duse. A căzut pe soacră-mea să le facă pe toate. Nici nu e de mirare că în scurt timp familia a devenit un matriarhat.

Soţul meu mă asigură că nu trebuie să-mi povestească decât o întâmplare, ca să-mi dau seama pe lângă ce pericol am trecut. Pe când toţi cei trei fraţi erau în şcoala primară părinţii au hotărât să facă un concediu în Europa, cu maşina, astfel încât copiii să se poată bucura de cât mai multe atracţii ale bătrânului continent. Pe îndelete. Până la calmul Elveţiei plafonul maşinii se alesese cu nişte cucuie, de la capetele copiilor, aliniaţi frumos pe bancheta din spate. Fie drum de munte sau deal, soacră-mea nu ratase nicio groapă, încurajată de toţi cei din maşină să apese pe acceleraţie, familia fiind mare amatoare de senzaţii tari. M-am uitat la fiu-meu, realizând ce mare noroc am avut să-i cunosc tatăl după ce soacră-mea îşi pierduse agerimea vederii şi i se anulase permisul de conducere. Pe principiul drobului de sare, cred că au trăit fericiţi, până la adânci bătrâneţi, mulţi participanţi la trafic.

Aleg o şcoală de şoferi, plătesc trei ore pe simulator, care era ceva nou şi pentru ei, şi mult, mult mai multe ore pe stradă. Simulatorul e un rezultat al jocurilor pe calculator. Puteam să mă simt Schumacher, dacă aşa mi se năzărea. Pe ecran şi în căşti ţi se dau indicaţii despre ce trebuie să execuţi, după ce te familiarizează cu părţile componente ale unei maşini, cum te achiţi de ele, te priveşte. Mă las dusă de val, scrâşnesc din dinţi la curbele strânse, lovesc ostentativ nişte stâlpişori când mi se cere să fac nişte opturi de încălzire printre jaloane, chiui când văd cum mă evaluează: nebuna zilei. 

Întorc capul să văd dacă s-a prins cineva, toţi cei trei lucrători la birou mă chibiţează. Îi invit să facă o tură, e împotriva regulamentului. La plecare îi văd cum îmi pândesc ieşirea din scenă, să se repeadă la noua viaţă de Formula 1. La următoarea oră sunt anunţată că sunt destul de bună ca să încep orele pe stradă, pariez că nu mai lucra nimeni fără o doză de simulare.

Instructorul e din neam vechi, pakistanez, prima generaţie născută în Regat. Are trei copii, vorbitori de engleză, urdu şi alte cinci dialecte. Aveam să-mi aduc aminte, cu ciudă, de chestia asta mai târziu, când al meu, doar unul, refuza şi traducerile. Nu pierde timpul, îmi explică succint ce şi cum, după care mă invită să iau startul. „Conduc eu?", care nu pusesem în viaţa mea mâna pe volan. „Păi cine?". Plec de pe loc ca din puşcă, urlând, acceleraţia e ca inima femeii, trebuie tratată cu sfială. Mă prind greu cam cât de mult pot să mă odihnesc pe frână, conduc încet, precaut, îl aduc la exasperare. Încetinesc când văd copii sau bătrâni apropiindu-se de bordură. Mi se explică, calm, că e periculos. Dacă copilul sare în faţa maşinii moare doar el, dacă încetinesc fără avertizare există riscul să moară mai mulţi. Asta nu înseamnă că nu trebuie să încerc să evit. Cinic. În Marea Britanie pentru accidente mortale în trafic, legea e destul de blândă. Unii şoferi pot ispăşi doar câteva luni de puşcărie, dacă nu prind cu suspendare. Marea lor suferinţă e că li se ia carnetul, de fapt, şi ăla tot pe o perioadă limitată.

Tânărul e alb la faţă şi cam tăcut. La capătul cursei îmi mărturiseşte că s-a temut pentru bijuteriile familiei, perechea aceea pe care stă aşezat. Nu-l înţeleg, în fond avea propria frână la dispoziţie. Îmi recomandă mai multe ore de condus. Şi eu care crezusem că sângele meu rece şi felul în care am gestionat situaţia mă recomandase. Halal popor de luptători!

Traficul trebuie să fie fluid, trebuie să umblu la viteze. Ca să mă scoată din apatie mă plimbă pe la cele mai aglomerate sensuri giratorii. Pentru că avem în oraş şi cea mai apropiată formă de trafic de autostradă (carriageway, nu motorway), nu pierde ocazia.

Mă sfătuieşte să-mi calculez din ochi distanţa şi să mă amestec în trafic. Sunt incapabilă de aşa ceva, nici la geometrie în spaţiu nu am excelat. Ne certăm, dar nu mă scuză. Intru pe principiul românului - cum o da Domnul. Nu-mi place viteza, dar stau pe-a patra, o curtez şi pe-a cincea. După un sfert de oră îşi face milă şi mă scoate pe drumuri de ţară. Dacă aş fi fost în România, m-aş fi putut lua la întrecere cu vaca. Cu parcările mă descurc mai bine, n-am nevoie de prea multe repetiţii, e confuz. Nu înţelege cum o fată aşa deşteaptă preferă să meargă cu viteza întâi toată viaţa. Îmi aminteşte că pe-acolo, unii au fost împuşcaţi, la nervi, pentru aşa ceva. Suntem în secolul 21.

Înainte de a fi pasată examenului pentru permis, şcoala organizează propriul ei pre-examen, să nu se facă de râs. Aici calitatea face diferenţa. În general, cu cât eşti mai bătrân, când te apuci de şcoala de şoferi, cu atât ai nevoie de mai multe ore. Apucaţi-vă de ea la tinereţe. După aia, află contabilul lor că ai salariu şi te ţin până au de-ajuns să-şi plătească taxele. Teoria o trecusem deja, fusesem singurul concurent care n-a dat testul în limba maternă, aveau traduceri în toate limbile pământului, numai în limba română nu. S-au scuzat şi de nervi am luat cel mai mare punctaj. Măcar să rămână impresionaţi pe toată viaţa. „Românii e deştepţi, mai ales fără traduceri”.

Instructorul mă sfătuieşte să dau examen în România. În India, de pildă, cu 50 de lire îşi ia permis toată familia. Unul ia testul, ceilalţi folosesc permisul, pentru că oricum seamănă între ei. Îi spun că în România nu e aşa uşor şi râde in hohote, bătându-se cu palmele de genunchi. 

Evaluatorul are vreo 25 de ani, nu am prejudecăţi, poţi fi un as al volanului şi după câteva luni. Mă descurc binişor. Mă ţine de vorbă. Glumim. Instructorul meu e pe bancheta din spate. Îi văd în oglindă faţa mulţumită. La semafor tânărul spune un banc, râd şi talpa se bucură şi ea, dând o gură de aer şi frânei. Maşina are chef să se pupe cu cea din faţă, dar nu mă las impresionată, îi dau frânei peste cap şi ne continuăm drumul. Tânărul e alb la faţă şi cam tăcut. La capătul cursei îmi mărturiseşte că s-a temut pentru bijuteriile familiei. Nu-l înţeleg, în fond avea propria frână la dispoziţie. Îmi recomandă mai multe ore de condus. Şi eu care crezusem că sângele meu rece şi felul în care am gestionat situaţia mă recomandase. Halal popor de luptători! Ne certăm. Surprinzător, instructorul meu îmi ţine partea. 

Conduc până acasă, ameninţând că nu le mai dau niciun ban. Instructorul mă sfătuieşte să dau examen în România. În India, de pildă, cu 50 de lire îşi ia permis toată familia. Unul ia testul, ceilalţi folosesc permisul, pentru că oricum seamănă între ei. Îi spun că în România nu e aşa uşor şi râde in hohote, bătându-se cu palmele de genunchi. Se ridică în mine, ca un val, mândria naţională. Încerc să blufez, dar reclama de ţară funcţionează. Nu-mi rămâne decât să spun că e mult mai scump. Râd şi eu.

Când intru în casă, soţul meu sesizează că nu mai am ruj pe buze, de fapt nu mai am buze şi tace, încercând să evite un dezastru. Copilul îmi arată dinţii şi nişte castraveţi desenaţi cu carioca roşie pe mocheta bej, în jurul canapelei de pe care taică-său priveşte la televizor. Englezii nu le spun copiilor „Nu e voie", aşa au primit dispoziţie de la faimoşii lor cercetători. Cu restul de bani va trebui să plătesc un curăţător de mochete profesionist.

După ce şi-a luat noaptea drept sfetnic bun, a doua zi mă trezesc cu instructorul la uşă. Dacă vreau să mă prezint de capul meu la examen, el merge cu mine. Îmi acordă girul, cum ar veni. Crede că m-au nedreptăţit. „Dar examinatorii sunt prieteni cu patronii şi directorii de şcoli, nu-i aşa?". Aşa e peste tot în lume.

Instructorul nu mă consideră un pericol pe străzi şi riscă, deşi are copii de hrănit acasă. Ce-mi place la pakistanezii cu carte e că le dau copiilor voie să-şi aleagă ce vor să se facă în viaţă, numai să fie doctori sau avocaţi.

De atunci circul cu taxiul, dar de multe ori încerc să ghicesc dacă la volan e omul sau un frate. În România sunt mai relaxată, taximetriştii nu seamănă între ei decât la modul cum te tratează pe tine şi buzunarul tău. Au făcut totuşi un efort mai mare să-şi ia permisul.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp