Români alergici la România. O familie de timișoreni m-a pârât soacră-mii din UK că eu provin din cea mai proastă zonă a țării

Soacră-mea, reprezentanta extremismului de dreapta de la noi din familie, îmi trimite o notă că ne aşteaptă la masă în weekend. Mama lui e o regină de modă veche. Dacă nu e ceva urgent şi nu suntem obligate să vorbim la telefon, îmi trimite scrisorele. Prin poştă. N-am încercat cu porumbei călători, deşi a avut timp să-şi dea seama că nu pun lebădă pe varză. E drept că în parcul din apropierea casei, pe lângă gâşte canadiene şi raţe, o îndop pe una cu pâine, dar numai pentru amuzamentul copilului. 

Dacă mi-a scris, nu e de bine. Deschid calculatorul şi încep căutările online. Ce-o mai fi făcut România? Au luat ai noştri iar şpagă la Parlamentul european? Am pitit carne de cal în căscătura curcanului de Crăciun? Am instalat popi ortodocşI în bisericile anglicane? I-am obligat să-şi pună „fish 'n chips” pe colivă? 

Citesc ştirile... Nimic. Nici un român din Albion nu şi-a certat şeful că e prea bine plătit, nu ne-am bătut cu pumnul în piept că suntem mai buni la făcut curăţenie. Poate au vrut să ne dea cu Schengen de cap şi le-am dat-o înapoi peste nas, prea ne-au făcut să aşteptăm şi să ne rugăm. Pe drum spun şi eu o rugăciune, dacă i-au golit cumva contul, să fie nigerieni. La altceva nu mă ducea mintea.

Ajungem, fiu-său se retrage la televizor, să urmărească un meci de cricket. Nu înţeleg cum un stadion plin până la refuz poate urmări ceva atât de plictisitor. Deşi tot englezul se oferă să-mi explice regulile, declin politicos. Sunt două sporturi mai anoste decât fotbalul românesc, cricket-ul şi golful. Aş încuraja transmisiuni în direct în penitenciare, dacă nici asta nu-i sperie pe făptaşi de recidivă, nu ştiu ce altceva.

Fac cafea. Soacră-mea, deşi englezoaică rasată, nu înţelege ceaiul. Mai bine bea ceva cu alcool, din când în când. Scoate o cutie de biscuiţi, ediţie de lux şi o cutie cu bomboanele mele de ciocolată preferate. Vai de capul meu! O citisem pe Agatha Christie, pusese otravă în unele din ele.

Începe să vorbească, parcă are pe limbă miere. Poate sunt eu paranoică, deşi presimţirile nu m-au înşelat niciodată. Chiar dacă paloşul nu e la vedere, o cred în stare să-mi dea şi cu platoşa de cap. Când mă aştept mai puţin. Simt că înnebunesc şi ea mă fierbe ca pe tocăniţă, hotpot cu de toate, mândria Lancashire-ului.

Cumnată-mea şi cumnatul tocmai s-au întors dintr-un concediu în Italia. Vreme superbă, mâncare ok. Şi ca să vezi, drăcia dracului, s-au împrietenit cu o familie de români! Ăştia încă îI mai caută lui bărbatu-meu altă nevastă! Întreb şi eu, cu jumătate de gură, dacă lucrau la hotelul unde au fost cazaţi. Neagă indignată. Ei nu se amestecă în treburile personalului. Oamenii erau şi ei în vacanţă. De unde? De undeva din zona Timişoarei. Frumos... Îi laud soacră-mii şi zona, şi oamenii, un pic mai europeni decât noi, cei din nord. Soacră-mea mă asigură că aşa i-au fost descrişi şi ei, după care lăsând câteva secunde libere, ca pentru vâlvă de trâmbiţe, îmi spune că românii mei dragi au spus că provin din cea mai proastă zonă a ţării. Familia de intelectuali bănăţeni expandase Vasluiul până la cuiul hărţii. Zâmbind triumfătoare, îmi bagă sub nas cutia cu ciocolată.

Când a venit soacră-mea la nuntă în România a stat lângă Ion Iliescu

Când a venit în România pentru nunta noastră, am plimbat-o prin mare parte din împrejurimi. A prins şi un festival de muzică şi dansuri populare. A preferat să stea la hotel, refuzându-mă atât pe mine, cât şi pe părinţii mei, noi am crezut că ar fi fost obositor să tot urce şi coboare patru etaje, probabil nu voia să-şi creeze obligaţii, nu credea c-o să fim rude pentru multă vreme. Ce ghinion pe ea că a murit pe când îi eram încă noră. De fapt mi-e dor de ea, în felul nostru, am fost mereu prietene. 

Să mă întorc la poveste. Pe lângă peisajele minunate ale ţării noastre, mai avusese și şansa să stea la câţiva metri de preşedintele de atunci al țării, venerabilul highlander Ion Iliescu, care apăruse la o binecuvântare de panglică, odată cu soarele. N-am fost eu niciodată în ochii ei vreo prinţesă, dar acum aveam reputaţie de beţivă şi probabil îi violasem şi băiatul. Vezi ce faci, măi Vaslui, că verba volant!

Foto: Guliver Getty Images

Pentru că în Marea Britanie prânzul din ziua de Crăciun se ia obligatoriu în compania familiei, soacră-mea făcea deja bilanţul pentru anul în curs şi iar treceam drept neprofitabilă. Pentru că nici ceilalţi dragi nu puteau suferi cadoul, am adaptat o tradiţie de familie crizelor sociale moderne. În ziua de Crăciun, înainte de masă, ne pupam şi închinam câte un pahar, un cocktail de şampanie și suc de portocale, o reţetă de familie. Ca să avem o digestie armonioasă, soacră-mea trebuia îmbiată cu cel puţin trei. Între timp, noi cele mai tinere supravegheam la bucătărie curcanul şi cartofii copţi. Nu ştiu de ce mă ofeream, la masă îmi puneau mereu în faţă vărzucile de Bruxelles. Bărbaţii mai serveau câte un rând de băuturi. Scot capul pe uşă şi întreb dacă putem, în sfârşit, vorbi şi despre altceva decât despre politică.

- Încă nu, mama a urmărit îndeaproape dezbaterile parlamentului de luna trecută, dar ne-a promis o recenzie la „Fantoma de la operă”.

Îmi erau dragi mesele de Crăciun. Mama soacră mulţumea frumos tuturor pentru daruri şi mie pentru că în cursul vizitei din România, deşi am dus-o la o mănăstire, nu am lăsat-o acolo.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp