Ați fost mințit/ă vreodată? Mai mult ca sigur că da. Cum v-ați dat seama? Ce v-ați spus când v-ați dat seama? V-ați enervat, nu-i așa? Ca și mine, de altfel. Vorbele spuse și apoi dovedite ca fiind minciună sunt…de vină, nu? Eu nu cred asta.
Vorbele sunt, în asemenea situații, cărăușii intenției de a înșela, iar comunicarea verbală este, din acest punct de vedere, un mare păcălici. Suntem păcăliți de vorbe și ne simțim apoi trădați când realitatea le contrazice.
Dar una e să fii mințit de cineva și alta e să fii mințit de ceva. Un guvern, de pildă, un partid, o structură oficială, deci. Una reprezentativă.
Pentru cine știe ce înseamnă să fii mințit/ă în direct, face to face, ar fi minunat să poată sesiza acest lucru atunci când se întâmplă. Poți face repede asta când e vorba de cineva, dar mai puțin repede când e vorba de ceva. În ambele cazuri, însă, de cele mai multe ori fața celui/ei care vorbește e indicatorul minciunii. Ar trebui să știi să o citești.
Celebrul psiholog Paul Ekman (foto), cel care, împreună cu alți trei colegi a descoperit micro-expresiile și a stabilit cum putem „citi” minciuna, a făcut, împreună cu alții, un mic studiu, în urma căruia a rezultat că afazicii (afazia e o tulburare a vorbirii) sunt mult mai buni în a citi fețele. Cu alte cuvinte, dacă ești un vorbitor fără probleme afazice, te poți înșela mai mult și mai repede decât cei cu problemele afazicilor. Încă o dată, „anormalii” sunt mai eficienți decât „normalii”. Ce ne spune asta?
Pe noi nu ne pregătește nimic să facem față fețelor vorbitoare care ne mint. Niciun curs școlar, nicio preocupare constantă. Acceptăm minciuna cum aerul pe care îl respirăm
În primul rând că a minți este natural. Din moment ce vorbim, din moment ce folosim cuvinte în interacțiunile noastre cu alții, pare inevitabil să atingem un nivel al lui a nu spune ce credem cu adevărat. Chiar așa? Dar minciuna nu este totuna cu a nu spune adevărul. Odată cu dezvoltarea sistemelor sociale, cu construcția arhitecturii juridic-legislative a statelor moderne, și cu intervenția dominantă a psihiatriei în sistemul Puterii, după secolul XVIII devine tot mai evident – cum o demonstrează strălucit Michel Foucault în Anormalii – că monstrul este „ceea ce combină imposibilul cu lucrul interzis”. A nu spune ce crezi în public e mai puțin grav decât a nu spune ce crezi când ești cu tine. Spectrul minciunii sinelui e mare și are consecințe pe viață.
Pe noi nu ne pregătește nimic să facem față fețelor vorbitoare care ne mint. Niciun curs școlar, nicio preocupare constantă. Acceptăm minciuna cum aerul pe care îl respirăm: câteodată tușim (adică reacționăm), dar, în general, acceptabilitatea minciunii e dovedită. De mult. Lucrurile se schimbă radical atunci când îți dai seama că minciuna face parte din viața ta. Ești purtător al ei. Cum faci să nu devină activă, precum un virus?
Poate că o modalitate ar fi să nu te mai joci cu vorbele. Să le cântărești puțin, ele pot lovi, pot durea, pot instala un grad de neautentic în relațiile interumane care se substituie, pe neștiute, sincerității, onestității, corectitudinii. Dar cine își mai permite azi să fie…sincer? Poate cine nu mai vrea să fie mințit. În față.
Analiza discursului public mincinos e cea care captează atenția. Pentru că e vorba de figuri publice. Mai niciodată nu suntem noi captați de propriul nostru discurs. Uităm să fim propriul nostru public. Vorbim pentru alții și uităm de noi.
Ce valoare are jurământul azi? Parlamentarii, la învestire, depun un jurământ de credință față de țară și popor. Unii jură cu mâna pe Biblie. Și spun la final : „Așa să mă ajute Dumnezeu!” Adică cum? Și de ce?
Când îți dai seama că ai mințit? Ce ți se întâmplă atunci? Mai ales dacă ai mințit pe cineva în față? Niciodată nu am fost martor la o situație publică, la TV, de pildă, unde cineva să fie întrebat: Ați mințit în față pe cineva? Dacă v-ați dat seama, ce ați făcut după? Imaginați-vă că un politician e acela care minte sau un manager sau un formator de opinie.
Ce valoare are jurământul azi? Parlamentarii, la învestire, depun un jurământ de credință față de țară și popor. Unii jură cu mâna pe Biblie. Și spun la final: „Așa să mă ajute Dumnezeu!” Adică cum? Și de ce?
Alții nu jură cu mâna pe Biblie și spun încă de la început : „Jur pe onoare și conștiință”.
Iată cum arată textul :
„Art. 1. – (1) Senatorii şi deputaţii depun, în şedinţă solemnă a Camerei din care fac parte, următorul jurământ de credinţă faţă de ţară şi popor:
„Jur credinţă patriei mele România. Jur să respect Constituţia şi legile ţării. Jur să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Jur să-mi îndeplinesc cu onoare şi fidelitate mandatul încredinţat de popor. Aşa să mă ajute Dumnezeu!”
(2) Jurământul de credinţă se poate depune şi fără formula religioasă, aceasta putând fi înlocuită cu formula:
„Jur pe onoare şi conştiinţă”, care prefaţează jurământul.
Art. 2. – Jurământul scris se rosteşte şi se semnează de fiecare senator şi deputat şi se încredinţează spre păstrare preşedintelui Camerei din care face parte.
Art. 3. – (1) Senatorii şi deputaţii vor depune individual, în şedinţa de validare a mandatelor, jurământul prevăzut la art. 1.
(2) Refuzul de a depune jurământul atrage invalidarea mandatului.
Dacă un mandat poate fi invalidat în absența depunerii jurământului, ce se întâmplă dacă mandatul nu este respectat? Jurământul ce valoare mai are, chiar dacă valoarea lui e numai de promisiune?
Pentru redobândirea cetățeniei române, cei/cele cărora li s-a aprobat cererea trebuie să depună jurământul de credință față de România. Ce înseamnă asta, ce valoare are?
„Jur să fiu devotat patriei şi poporului român, să apăr drepturile şi interesele naţionale, să respect Constituţia şi legile României.”
Ce spune legea când acest jurământ este încălcat? Dar cum e făcută dovada? Că cine l-a depus a mințit?
Ce valoare are jurământul depus la căsătorie? „Până când moartea ne va despărți”. Pe de alta parte, Iisus a interzis jurământul: „Eu vă spun vouă să nu vă jurați nicidecum”, și tot el îndeamnă când rostim da, da-ul sa fie da și nu sa fie nu” (Matei V, 33-37).
Am pierdut această claritate a conștiinței? Am acceptat să ni se întâmple asta? Cu ce preț?
TEXT APĂRUT PE BLOGUL AUTORULUI
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.