Foto - Profimedia Images
Când vreau să încep să fac ceva nou, mai ales când e din afara zonei mele de confort, mă gândesc mult la eșec. Inconștient, în mintea mea spun că o fac ca să fiu pregătită, mă gândesc la toate cazurile pentru a fi acoperită. De fapt, de curând mi-am dat seama că nu de asta o fac. O fac pentru că eu cred de la început că voi eșua. În acel moment, mintea mea se îndreaptă către toate scenariile negative și le evită pe cele pozitive sau diferite față de modul meu de a gândi.
Și atunci mă întreb, oare chiar am ieșit din zona de confort sau m-am dus din nou către familiaritate? Sigur, îmi doresc să fie mai bine, însă tendința de a alege mereu aceleași tipare este evidentă, dar știu în același timp că eu sunt creatoarea universului meu.
Cel mai greu îmi este să renunț sau să modific aceste mecanisme de apărare care nu îmi mai servesc de ceva timp, ba din contră, mă încurcă enorm în a-mi crea viața pe care mi-o doresc. Ceea ce m-a ajutat în copilărie nu îmi mai servește acum, ba chiar mă oprește din evoluție, mă duce către "safe zone" și mă oprește din a încerca altceva.
Și partea în care sufăr este pe măsură și înțeleg acum că frica de eșec mă face să eșuez. Este însoțită de partea aceea de vinovăție și evident că oamenii răniți rănesc alți oameni. În momentul în care frica te însoțește, reacționezi pe măsura, instinctiv, ca un animal încolțit care va ataca în jur, doar pentru a nu fi atacat.
Mulat pe această frică de eșec vine "sindromul impostorului". "Sindromul impostorului" este reprezentat de acel sentiment constant de inadecvare, îndoiala de sine sau insecuritatea care ne împiedică să ne atingem țelurile. Acesta se poate manifesta în toate domeniile, în cazul meu, cel mai frecvent, în relațiile interumane. Cele 5 tipuri de impostori descrise de către Valerie Young sunt: perfecționistul, supraomul, geniul natural, individualistul și expertul.
Chiar după aceste denumiri cred că oricine își poate da seama că niciunul dintre aceste mecanisme nu poate ajuta foarte mult, nu este în realitate și implicit poate duce la multă suferință.
Sigur, este clar că apariția acestui sindrom, în cazul meu, a avut loc din cauza background-ului meu și a educației primite. Dar acum este strict responsabilitatea mea să le depășesc și am datoria de a face lucrurile pe care mi le doresc, pentru a nu mai suferi.
Oamenii greșesc și putem fi trași la răspundere destul de dur din exterior, dar întrebarea este cum reacționăm înăuntrul nostru? Ne criticăm, ne pedepsim, ne jignim sau acționăm cu înțelegere și iubire față de noi?
Dacă în loc să spunem: "iar ai dat-o în bară, chiar ești un ratat/ o ratată", am spune: "e ok, știu că doare și e greu, dar oamenii mai fac greșeli". Dacă ne-am imagina sau chiar ne-am lua în brațe și am fi mult mai înțelegători cu noi? Aceste mecanisme pleacă din suferință și niciodată pedepsirea unui om deja în suferință nu a dus la vindecare.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.