„Cred că reușitele mele sunt doar meritul circumstanțelor”. Cum să scapi de hoțul de visuri, sindromul impostorului

Foto - Profimedia Images

Sindromul impostorului. Senzaţia aia rece că nu meriţi să fii sau să devii ceea ce eşti, deşi ai studiat, ai muncit, ai făcut şi ai dres. L-am menţionat în treacăt, poate mai mult în glumă, la ultimul curs de Dream Management. 66 de persoane într-o întâlnire pe zoom şi dintr-o dată mi s-a părut că a îngheţat ecranul: toate feţele s-au crispat.

Aşa că am întrebat: câţi dintre voi simţiţi că sunteţi afectaţi de sindromul impostorului şi că acest fenomen e un obstacol în calea a ceea ce vreţi să faceţi cu adevărat în viaţă? S-au ridicat mâinile a 35-45 de persoane. Şi a fost rândul meu să mă crispez. 

Am avut trei emoţii intense, contradictorii. Pe de o parte, m-am simţit uşurată. M-am luptat şi eu cu asta şi într-un fel ciudat (şi poate neonorant) mi-a făcut bine să văd că nu sunt singură. Că e un fenomen foarte larg răspândit, aşa cum arată de fapt şi studiile care spun că 70% dintre noi ne vom confrunta o dată în viață cu el şi că unii o să ieşim uşor din mrejele lui, în timp ce alţii se vor lupta cu el zi de vară până-n seară.

Eu am fost, sunt, undeva pe la mijloc. De exemplu, încă din adolescenţă mi-am dorit să devin psihoterapeut, dar pe vremea mea (anii ’90), competiţia era enormă, gen 20-30 de candidaţi pe loc. Am picat. Zdrang, bang, am picat, deşi veneam dintr-un liceu ‘de elită’. Din clasa mea cred că doar eu şi încă o colegă am ratat admiterea din prima la facultate. Iar asta era, desigur, ruşinea cea mai mare care se putea întâmpla unui “lăzărist” (am absolvit Colegiul Naţional Gheorghe Lazăr din Sibiu). Am dat admitere din nou, după un an (pe atunci nu puteai să dai la mai multe facultăţi, stăteai un an acasă) şi am intrat cu bursă, dar în ciuda acestui lucru, m-am întrebat de un milion de ori:

“Ce caut eu aici? Dacă n-am fost în stare să intru din prima şi dacă a trebuit să muncesc aşa de mult pentru asta, înseamnă că sigur nu e locul meu aici! Degeaba iau note bune la examene; până la urmă oricine ar putea să reproducă inepţiile astea care ni se predau” (în primii ani după revoluţie, după ce facultatea de psihologie fusese interzisă mulţi ani, ni se preda adesea din traduceri prost făcute de colegii mai mari; profesorii dictau, iar noi regurgitam la examene). 

Drept care, la finalizarea studiilor nici nu am îndrăznit să merg mai departe, să fac formarea în psihoterapie, ca să devin ceea ce îmi doream cel mai mult. Am făcut un detur profesional de mai bine de 15 ani şi de abia la 40 de ani mi-am luat inima în dinţi şi am început în sfârşit formarea de bază în psihoterapie. Nu că nu mă mai încolţea senzaţia de impostură, dar la 40 de ani începi să înţelegi că viaţa nu e eternă şi că e… now or never, acum sau niciodată, pentru deciziile cu adevărat importante.

Pe de altă parte, când aşa de multe mâini s-au ridicat la întrebarea mea despre sindromul impostorului, m-am simţit îngrozită. Si extrem de tristă. Cât potenţial înghiţit şi irosit. Câte destine frânte sau neîmplinite. Câtă suferinţă inutilă.

Am început să studiez intens tema asta şi, mai mult, am făcut o mini-cercetare personală. Fără pretenţii, aşa, pentru mine. Mi-au răspuns, în mai puţin de o săptămână, 95 de persoane (!), iar unele mărturii sunt absolut impresionante.

Cine a răspuns la întrebările mele?

O varietate de oameni. De exemplu: un profesor de muzică, o profesoară de teatru, un inginer de 55 de ani, o persoană pasionată de scris şi dezvoltare personală, un specialist HR, o persoană care a învins cancerul, câţiva psihoterapeuţi şi coach-i, câteva persoane care sunt la masterat sau la doctorat, câţiva pensionari, o arhitectă, un lucrător sezonier în Spania, un profesor de la politehnică, dar care e şi psiholog care apreciază şi utilizează foarte mult Metoda COPIL, o asistentă medicală, o învăţătoare, etc. Deci oameni din toate ariile profesionale şi de pe toate drumurile vieţii, ca mine şi ca tine.   

Ce răspunsuri am primit la întrebarea: "Cu cuvintele tale, cum ai defini sindromul impostorului?"

• Nu sunt profi cum cred alţii.
• Cred că ceea ce reuşesc să fac e doar meritul circumstanţelor.
• Senzația că nu sunt suficient de bună și că chiar si atunci când par bună, "competentă" de fapt, cumva, înșel așteptările.
• Gândul constant că "poate ești prea bătrână pentru asta".
• Vocea interioară care îți spune ca ești mică, că nu ești suficient de pregătită, că nu poți și poate că nu meriți să realizezi ce-ţi doreşti.
• Sentimentul că nu sunt suficient de bună ca să merit sa fiu ce sunt, unde sunt, și că voi fi descoperită la o verificare mai îndeaproape.
• O voce care urlă la mine şi îmi spune "Cine ești tu să ai un venit de 5000 euro/lună?"
• Este pur şi simplu hoţul de visuri.

Hoţul de visuri… Asta m-a atins foarte tare… Hoţul de visuri, de energie, de bucurie, de viaţă…

La întrebarea: "Care e cel mai frustrant lucru pe care îl simţi, faci sau gândeşti din cauza sindromului impostorului? ", mi s-a spus:

• Mă împiedică să îndrăznesc să ies din mediul toxic în care mă aflu
• Mă împiedică să fiu naturală, deschisă, curajoasă. Mă simt mică mică și parcă trebuie să mă ascund să nu descopere cineva că eu nu sunt bună de nimic
• Din cauza lui am fost cât pe ce să refuz o ofertă de job cu un venit foarte foarte bun. Noroc că nu am făcut prostia asta şi am început în schimb să merg la terapie.
• Devin îngrijorată, nesigură, am îndoieli. Chiar dacă mă mobilizez să lupt pentru ceea ce îmi doresc, nu sunt calmă, liniștită, nu am răbdarea lucrului așezat și bine făcut.
• Lucrez cam de 5 ori mai mult decât alții la proiecte
• Sunt dură cu mine, îmi vorbesc urât, mă învinovățesc
• Am tendința să mă ascund, să fac în așa fel încât să trec neobservată
• Mă împiedică să merg mai departe cu planurile mele, îmi este greu să mă recomand din perspectiva unor abilități ori experiențe profesionale
• Amân, nu mă simt destul de împuternicită să fac lucruri doar pentru mine, uneori parcă mă blochez, nu sunt creativă
• Amân creșterea, ezit să ies în față, pe motiv că mai am de şlefuit
• Mă impiedică prin blocaje de genul "dar cine esti tu să faci asta?" sau "ideea asta nu-i așa inovatoare".

După ce am citit toate aceste răspunsuri, m-am gândit să traduc testul CIPS (Clance Imposter Phenomenon Survey) creat de cercetătoarea care a definit acest sindrom în anii “70 şi să îl pun la dispoziţia celor interesaţi, alături de un set de 8 exerciţii practice care pot să fie făcute în mod independent (link aici dacă vrei să primeşti şi tu acest test, însoţit de cele 8 exerciţii). 

Ca reacţie, cineva mi-a scris:

“Ajutoooor! Scorul meu este enorm! Chiar ieri am fost la un interviu de angajare şi încă nu îmi vine să cred că nu am fost în stare să vorbesc despre punctele mele forte, deşi m-am pregătit foarte mult pentru asta. Nu cred că o să iau jobul. Sunt aşa de tristă şi îmi fac reproşuri că nu pot să scap de asta”.

Literatura de specialitate defineşte sindromul impostorului ca acel sentiment intens şi secret de fraudă în faţa reuşitei, exprimat prin incapacitatea de a-ţi atribui reuşita, impresia de a fi supraestimat şi frica de a fi demascat.

Pentru cei interesaţi să aprofundeze, un tablou foarte clar al acestui fenomen este prezentat de Valerie Young, în cartea sa “The Secret Thoughts of Succesful Women”. În această carte ea spune că există cinci tipuri de personalitate care favorizează apariţia senzaţiei de impostură:

1. Perfecţionistul sau perfecţionista, persoana care îşi stabileşte standarde de performanţă şi de viaţă foarte înalte, iar atunci când nu reuşeşte să se ridice la înălţimea lor, nu face altceva decât să îşi confirme senzaţiile de impostură. Astfel succesul şi satisfacţia devin aproape imposibil, pentru că în orice moment standardele se pot schimbă şi deveni tot mai înalte. (Atenţie, perfecţioniştii stabilesc aceste standarde pentru ei, dar adesea ei le proiectează şi asupra celor din jur).
2. Superman sau superwoman, persoana care se aşteaptă de la sine să exceleze în toate domeniile. De exemplu, o femeie trebuie să fie mama perfectă, la dispoziţia copilului ei 24 de ore din 24, dar şi angajata perfectă, soţia perfectă, menajera perfectă, fiica perfectă pentru părinţii ei, etc. Trebuie să le facă ea singură pe toate, preferabil fără ajutor, iar atunci când clachează sau dă greş, în loc să o ia mai uşor, se sileşte şi mai mult şi se judecă aspru.
3. Geniul nativ, persoana care crede că e competent doar cel care are abilităţi şi inteligenţă naturale şi că succesul trebuie să decurgă din ele uşor, fără efort. Dacă trebuie să munceşti pentru ceva şi nu reuşeşti din prima, atunci eşti un impostor. La fel ca şi perfecţionistul, geniul a stabilit standarde foarte înalte, bazate de rapiditate (trebuie să îi iasă totul rapid, din prima) şi uşurinţa de a face lucrurile.
4. Solistul sau solista e persoana care crede că în orice situaţie trebuie să se descurce singur/ă, fără să ceară ajutor de la nimeni, pentru că dacă cere ajutor, atunci e clar că nu e competent/ă, iar ceilalţi îşi vor da seama şi îşi vor retrage aprecierile.
5. Expertul sau experta este persoana pentru care e foarte important să aibă cât mai multe cunoştinţe, iar aceste cunoştinţe nu sunt niciodată suficiente pentru a începe acel proiect special sau pentru a se simţi cu adevărat competent/ă. Face multe cursuri şi formări, are multe diplome, certificate şi acreditări, dar dacă îi ies lucrurile, are senzaţia că succesul i se datorează mai mult norocului sau altor factori externi, că nu ştie destul şi că în orice moment cei din jur (colegii, şeful, prietenii) îşi vor da seama şi o vor demasca pentru cât de puţin ştie şi se pricepe.

Multe ravagii face sindromul impostorului, aşa că o întrebare importantă este: Cum ieşim de sub vraja lui? Ce putem face? Ar fi bine să existe o soluţie instant, o soluţie – miracol, dar din păcate nu există asta. Există în schimb studii şi cercetări care arată direcţiile pe care le avem la dispoziţie, dar munca tot la noi rămâne.

Asociaţia psihologilor americani, recomandă o serie de tactici, precum:

• Împărtăşirea sentimentelor. E important să nu ţii în tine. Să vorbeşti cu cineva de încredere, care poate să te întâmpine cu blândeţe şi empatie. Dacă nu poţi să colaborezi cu un terapeut, atunci vorbeşte cu un prieten care nu se grăbeşte să îţi dea sfaturi, ci poate să te asculte şi să îţi pună întrebări care să te ajute să faci lumină în hăţişul de gânduri care îţi fură liniştea.
• Renunţă la perfecţionism. Da, ştiu, e uşor de zis, dar greu de făcut, într-o societate care pare să creadă că perfecţionismul e o calitate şi o condiţie a excelenţei (nu este, poţi să faci lucruri la nivel de excelenţă şi fără să te laşi torturat de tendinţele spre perfecţionism).
• Cultivă compasiunea de sine. Învaţă să te porţi cu tine cu blândeţe, aşa cum probabil te comporţi cu cineva care este în suferinţă. Stiinţa blândeţii faţă de sine a evoluat foarte mult şi există cercetări care arată clar că blândeţea faţă de sine este un protector foarte important în calea anxietăţii şi a depresiei. O pionieră în acest domeniu este Kristin Neff, care a dezvoltat un test al compasiunii de sine şi multe tehnici pentru cultivarea ei.
• Celebrează succesul şi acceptă aprecierile celor din jur. Atunci când cineva te felicită sau îţi mulţumeşte pentru un rezultat sau o realizare, nu mai spune ”Oricine ar fi putut să facă asta, e o nimica toată” şi alte asemenea. În schimb, respiră, priveşte persoana în ochi şi spune “Mulţumesc, mă bucur foarte mult să aud că apreciezi ce am realizat”. Iar apoi ia o foaie de hârtie şi notează felul în care ai contribuit la acea realizare. Da, creierul tău o să ţipe la tine şi o să spună că totul se datorează norocului sau circumstanţelor, dar ceva-ceva, ai făcut şi tu bine. Notează şi îmbrăţişează acel ceva-ceva.

Sunt multe alte tehnici şi informaţii disponibile. Dacă simţi că sindromul impostorului e o buturugă mică în viaţa ta, caută să vezi ce poţi să faci ca să nu te împotmoleşti în ea. Dă-o la o parte din faţa carului vieţii tale. Nu lăsa sindromul impostorului să îţi fure visurile, energia, viaţa.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp