Cum reintră extremismul de dreapta în mainstream în Germania

Foto - Profimedia Images

Din anii 1930 încoace, Germania tot a avut o problemă cu naționalismele - mai mult sau mai puțin vizibilă. După cel de-al treilea Reich, perioada nazistă a fost mai întâi uitată, refulată, apoi gradual acceptată și condamnată. Un proces deosebit de lung ce nu s-a încheiat încă și care a afectat în mod ireversibil conștiința/ identitatea națională.

Evident, orice acțiune este urmată de o reacțiune, nu doar la Caragiale, ci și în patria lui Goethe. În Germania, reacția la autocritica privind nazismul s-a materializat în neo-nazism, iar forța cu care aceasta mișcare și-a făcut apariția a speriat inițial.

Prin urmare, cum nimic prea extrem nu se cade și nu se digeră pe meleaguri nemțești, nevoia de moderație a dictat tipul de abordare necesară pentru ca acest "sentiment" să poată intra din nou in mainstream. Căci așa cum bine afirma Lavoisier: nimic nu dispare, totul se transformă în natură - iar cea umană nu face excepție.

Astfel a apărut Partidul de dreapta AfD, Alternative für Deutschland. Era anul 2013. În Grecia apărarea Syriza, iar în Spania, un an mai târziu, Podemos - binevenite măcar la capitolul "speranțe ale politicii de stânga". Pentru Germania însă, virajul spre dreapta a constituit o lovitură de imagine, atent parată și discreditată de guvernul Merkel. Era totuși începutul unei noi epoci: în 2014 apărea la Dresden Pegida (apoi Dügida în Düsseldorf), o grupare autointitulată "patriotici europeni împotriva islamizării Vestului", ce nu urmat dictatul moderației în spațiul public, fiind interzisă în 2021.

AfD-ul a fost însă mai atent: În toți acești ani, în ciuda tuturor obstacolelor, el s-a insinuat cu mare grijă și perseverență în cadrul politicii nemțești, adoptând o imagine uneori banal de burgheză, urmărind și apostrofând lacunele concurenței.

În timpul crizei Corona s-a dovedit eficient în a critica măsurile luate de guvern, însă nu a putut ține piept obedienței tradiționale a nației față de autoritatea statală în momente de viață și de moarte. (Bine, aici merită spus că deciziile pripite luate de guvern în acea perioadă au început deja să aibă consecințe cam neplăcute pentru Berlin.)

La începutul războiului în Ucraina AfD-ul s-a arătat cam tăcut, dar odată cu trecerea timpului și-a recăpătat glasul, reproșând faptul că Germania se concentrează prea mult pe război în loc să se gândească la pace și la ceea ce se întâmplă "acasă". Și, din păcate, această retorică a început să prindă - pe fundalul unei inflații deja incomode și a unor investiții energetice tardive și costisitoare.

"Noile" landuri nemțești, cele 6 anexate în urma reunificării, au fost mereu sensibile la astfel de argumente, privind migrația și migranții în general ca pe un pericol - când, de fapt, ei (noi) sunt (suntem) forța ce a salvat, a activat și continuă să dinamizeze Germania încă din 1945.

Dar răspunsul la întrebarea care chinuie Germania de ceva vreme încoace - "cum reușește AfD-ul sa urce constant în sondaje?" - este mai mult legat de faptul că partidele istorice SPD și CDU, și cel progresist, Verzii, au dezamăgit în ultimii ani.

Guvernul a început sa neglijeze anumite sectoare (educație, sănătate, digitalizare), iar AfD-ul nu oferă soluții reale, însă, așa cum o spune numele, constituie o Alternativă viabilă pentru mulți dintre cei ce se simt abandonați.

Un partid care și-a mai moderat discursul anti-imigranți, pentru a părea ceva mai prietenos. Și paradoxal, aceasta banalizare are succes.

În prezent AfD-ul a atins un 20-21%; nu în ultimul rând și datorită publicității neașteptate și gratuite asigurate de către liderul CDU, Friedrich Merz, care s-a lăudat cu faptul că partidul său colaborează cu partidul extremist la nivel regional, adăugând faptul că CDU se dorește a fi o "Alternativă pentru Germania, însă una cu substanță".

Evident, reacțiile au fost nimicitoare, iar Merz a negat tot ceea ce spusese, în ciuda înregistrărilor de toate tipurile,descalificându-se din cursa la postul de cancelar.

Prin urmare CDU pierde constant în sondaje, iar Scholz, recent revenit din concediu, nu știe nici el cum să-și recapete votanții, căci și SPD-ul este în cădere liberă.

AfD este însă pe val: tocmai s-a încheiat săptămâna în care partidul și-a desemnat candidatul la alegerile parlamentare din 2024. A fost ales un individ pe nume Kahl, care, cu o candoare aproape adorabilă, afirmă că Germania este plină de centriști și de verzi: este deci timpul pentru o politică de dreapta. Iar termenii pe care i-a ales ca să-și facă auzit mesajul sunt cei care au momentan priză la publicul populist: Familie, Pace, Patrie. Chipurile, asta ar alege “bărbații adevărați”.

Kahl face parte tabăra președintelui de partid Höcke, deci din cea a vehemenților opozanți ai EU și NATO, pe care le consideră nocive pentru viitorul PATRIEI - un termen ce apare ingrijorator de des în declarațiile lui recente.

Kahl spune că pentru AfD nu primează de politica de gen și LGBTQ, ci o politică de familie; AfD-ul nu vrea război, ci pace; AfD-ul nu vrea sa dea prioritate migranților, ci de Patriei.

A reintrat în discuție termenul "Demigration” (dez-migrație), un concept de sorginte identitară extremistă de dreapta, o reluare voalată a vechiului slogan “Ausländer raus!” (“afară cu străinii!”) - o aberație impracticabilă, având în vedere faptul că în prezent 28,7% din populația Germaniei are oricum background migratoriu.

În Turcia, ideea de naționalism panaceu și atotputernic a câștigat alegerile din mai - în pofida sărăciei și a inflației ce masacrează sistematic țara.

În Grecia, Nea Demokratia lui Mitsotakis are majoritate si viitor, în timp ce Syriza lui Tsipras este doar o tristă amintire.

În Spania, Podemos și Pablo Iglesias nu mai au demult vreo relevanță politică… din păcate, ceea ce susțineau că pot, nu au putut face. În timp ce Vox, cel mai vocal partid de dreapta, și el apărut la interval în 2013, este încă pe baricade - un pic șifonat după recentele alegeri dominate de PP si PSOE, însă încrezător în viitor drept a treia forță politică și în sprijinul pe care poate conta din Italia.

Da, Italia, în care guvernul neofascist Meloni care se bucura deja de legitimitate (și popularitate) incontestabilă. Iar atât timp cât nu mai face afaceri cu Rusia și își menține distanța față de China va rămâne și în grațiile Americii lui Biden.

În acest context european, nici România nu putea fi mai prejos: din 2019 avem și noi AUR, un partid populist de dreapta, declarat antisemit - dar cu care pana și Israelul își va relua relațiile politice. Paradoxal, dar logic din punct de vedere politic, căci vorbim de o forță deloc de neglijat: conform unor recente sondaje, dacă în România ar avea loc alegeri parlamentare, AUR s-ar clasa pe poziția secundă, cu 22% imediat după PSD, ce ar obține un 28% - în pofida (sau poate chiar datorită) unui candidat precum Garcea.

Hannah Arendt vorbea de “banalitatea Răului”... eu aș spune ca avem de-a face nu doar cu banalitatea, dar și cu vulgaritatea Răului, deloc de subestimat. În special la noi în patrie.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp