Cum rezistați în acest București?

Dacă vrei să vizitezi Bucureştiul acum, în februarie, fie că eşti german din Titting sau român din Amara, trebuie să înveţi cuvântul fleşcăială. Vremea e călduţă, zambilele cresc la metrou, 5 lei firul, drumurile şi trotuarele dispar ca să poată fi înghiţite de şuvoaie maronii cu atingeri de gheaţă, a touch of ice, dacă li s-ar face reclamă internaţională. 

Şuvoiul învolburat nu apare numai în provincie, cum te-ai aştepta, ci se dezvoltă şi se umflă ca un spirit drăgălaş japonez pe şoselele late ale capitalei cu nume de Bucureşti. Mersul devine un exerciţiu constant de evitare a bălţilor, o săritură în lungime şi-n lăţime, o luptă pe care cei mai pregătiţi şi mai tineri o câştigă. Turnurile de fostă zăpadă cu crustă neagră à la noxe străjuiesc potecile şi-i oferă peisajului un plus de frumuseţe şi farmec. 

Fulgii de zăpadă se transformă-n stropi de ploaie care cad pic, pic, în craterele deja formate pe asfalt. Picăturile se bucură, bat darabana în aer, abia așteaptă să ajungă jos, să-şi reîntâlnească semenii în groapa formată anume pentru ele. Şi când ajung, surpriză! Altcineva a fost mai rapid, omul, fiinţa superioară, căci gropile sunt deja populate şi în ele plutesc în derivă ambalaje de chips-uri, mucuri de ţigări şi pungi de covrigi. Cad uşor stropii, acum trişti, şi se lasă poluaţi aici, pe pământ.

Anul ăsta a nins destul de mult, şi în Bucureşti, şi în restul ţării, zăpezile continuă să cadă pe alocuri, iar meteorologii nu sunt foarte optimişti. Nu ai ce să faci, e drept că nu te ajută la astenie, dar eşti obişnuit, ştii că dacă te-ai muta în România, nu ai face-o neapărat pentru vreme. Dar oamenii continuă să se plângă, autorităţile să fie luate prin surprindere. Problema însă nu e reprezentată de vreme, ci de organele puterii şi de infrastructură. Bucureştiul e casă pentru 2,4 milioane de locuitori (neoficial, 3,4 milioane) şi adăpost pentru prea puţine scurgeri care lasă zăpada şi bălţile să rămână pe loc până la o eventuală evaporare. Drumurile noastre toate sunt ca nişte faguri imenşi, presăraţi pe ici, pe colo cu bălţi, gropi şi plombe negru închis.

Ne putem referi, desigur, şi la mult blamata corupţie. Oamenii rezistă în stradă, zi de zi, în piaţa cu Guvern, ca să nu mai aibă străzi cu turnuleţe şi aspect de şvaiţer. Se luptă pentru transparenţă, pentru ce e al lor. Sume mari sunt vărsate an de an în conturile drumurilor. Bugetul capitalei pe anul 2016 a fost de aproximativ 4 miliarde lei. Marile proiecte de infrastructură au primit circa 400 milioane lei - nu ştiu dacă se văd schimbări prea mari, demne de un aşa buget. Putem lua ca exemplu proiectul tărăgănat de lărgire a străzii Fabrica de Glucoză. Pentru realizarea lucrării au fost prevăzute în bugetul pe anul 2015 circa 55 milioane lei, iar în cel de pe anul 2016, 10 milioane lei şi - exact - lucrările nici măcar nu au început. Cei 100 de km de piste de biciclete pentru care Guvernul a dat banii încă din 2014 sunt poveste. Şi exemplele pot continua.

Proiectele mari sunt solul fertil de unde-şi trag resursele politicienii vânjoşi. Sunt mulţi bani care se învârt în România, dar nu la suprafaţă, ci în subteran. De asta este foarte amuzant să observi promisiunile măreţe pe care oamenii politici le fac. Îţi vine destul de greu să îi crezi atunci când abia poţi merge pe trotuar. Dar iată că unii oameni o fac.

Joia trecută am ieşit de la serviciu şi am mers pe jos cam două ore. La şapte fără fix zece am ajuns la teatru. Un spectacol bun, „Double, double, toil and trouble; Fire burn, and cauldron bubble!” Am aplaudat cum se cuvine, aşezată, mi-am uitat eşarfa pe scaun şi am plecat. M-am gândit cu gâtul gol la ce viziune au unii regizori, la cât talent şi câtă muncă au alţii, ce bine ar fi dacă toţi am avea acces la cultură dacă ne-am dori să ne culturalizăm şi la ce oameni educaţi şi instruiţi există pe lumea asta.

Din pas în pas şi din vânătoare de ţurţuri în acrobaţii pe borduri, am ajuns la intersecţia străzii ăsteia frumoase cu nume de Ştefan Luchian cu Calea Moşilor, două artere luminate dubios. Acolo, hop, bărbat cu pungă de hârtie pe deget. O învârte preţios şi o deşartă elegant în faţa casei tip conac unde mi-ar plăcea mult să locuiesc. Mormanul negru de zăpadă de la colţ cu Moşilor s-a trezit dintr-o dată luat cu asalt de noi hoarde furioase de sticle goale si de ambalaje la fel. M-am uitat la om, s-a oprit, a plescăit a satisfacţie şi a rânjit cu gingii. M-am luat de acolo, mergi, mergi, am spus, şi m-am împins spre strada cu şinele lui 21. Nu prea mai vedeam, simţeam cum o furie mică, un şoarece siberian pitic, îmi rodea stomacul. În momentul ăla nu mai exista educaţie nicăieri în Univers, totul s-a întors pe dos şi s-a autoînghiţit.

A trecut şi tramvaiul, taca-taca, l-am lăsat să treacă, câţiva călători în dosul geamurilor abureau cu răsuflarea lor negrul nopţii. La colţul celălalt al lui Ştefan Luchian, prins între două maşini, un om îşi vărsa un alt fel de mizerie, descompunerile trupeşti, duhoarea se desprindea şi urca pe stradă ca dintr-o cloacă. Uşurarea urgentă, satisfacerea nevoilor, natura scatologică a fiinţei umane. Mi l-am imaginat ţinându-se de burtă în căutarea unui petec prielnic de asfalt, am mărit pasul, mi-am golit şi eu mintea, am trecut uşor pe lângă crama unde vinde o doamnă drăguţă cu părul alb şi am ajuns acasă.

A doua zi, un băieţandru cam de 12 ani mi-a arătat mândru degetul mijlociu de pe geamul mic şi deschis al unui alt tramvai. Apoi a început să râdă şi s-a tras în vagon - eu auzeam fiecare picătură de apă din toate colţurile oraşului, de deasupra gardurilor, din jgheaburile de scurgere, din capacele şi din tuburile de canalizare, din gropile băltind. Le auzeam şi nu aveam cum să le usuc.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp