Sari la continut

De opt ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

Cea mai frumoasă bicicletă din lume

Cea mai frumoasă bicicletă din lume a fost a mea timp de șase luni. Era un Triumph original, verde, din ’54, pe care pedalam ca o anemonă unduitoare în bătaia vântului nordic. Șaua din piele, vopseaua încă în stare să mai ducă istoria unui posesor, farul cu petele mici, mici de rugină care-ți luau ochii. Lotte, noua mea bicicletă veche, primul lucru pe care mi l-am achiziționat din primii bani primiți ca bursă în, culmea, Nürnberg-ul lui Siegfried Bettmann. Lotte, ca iubita tânărului Werther.

Așa era toată lumea acolo, hopa sus pe o Lotte personală, sau poate nu Lotte, poate Ghiță, poate Achilles, cine știe ce afinități culturale au oamenii sau după ce criterii își numesc lucrurile. Însă e cert că toți aveau un bițiclu pe care să-l boteze și pe care să-l plimbe de pe o pistă pe alta, zi-lumină. Prietena mea, Ksenia, cunoscută între noi și ca „Prințesa Transnistriei”, căci, de frumoasă, superbă, de iubitoare de țara-i, pătimașă, și-a denumit vehiculul Vladimir, sunt atașată de el, dar prefer să-i pun un nume neutru, zicea. Cu Ksenia am văzut o jumătate de Bavarie pe două roți. 

Venind amândouă din țări unde vezi piste de biciclete doar în manualele de limbi străine și în câteva parcuri, din bordură în bordură, ne-am pus pe tras concluzii.

În primul rând, era ciudat. Ciudat să vezi cum domnișoarele elegante vin la petreceri pe bicicletă, cum inginerii de la Siemens vin la muncă în costumele lor băț, cu diplomatul în coșuleț, cum profesorii abia își dau casca jos și, liebe Studenten und Studentinnen, la curs, că-i fix!

Oamenii ăștia îndrăgostiți de biciclit aveau până și mașinării mici, speciale, cu care tundeau buruienile care intrau invaziv pe pistele din mijlocul lanurilor de grâu. Cum să zic, ceva nemaivăzut.

În al doilea rând, era ceva de vis! Să pedalezi de dimineață, de dimineață, liniștit, vrrruuuuum, să te uiți mult și să vezi puțin pe după fular, să lași în spate vârtejuri mici care stârnesc resturi de frunze și deasupra un cer îndoit, să ajungi unde ai de ajuns în timp util și cu zâmbetul pe buze, ai zice că nu se poate mai frumos!

La noi... la noi, mașini de jur împrejur, claxoane, fum, praf. Oamenii, sărmanii, mâhniți în spatele volanului. Totul era un talmeș-balmeș.

Să te simți liber, să-ți fie bine și pe bicicletă, și pe jos, și-n autobuz, și-n mașină, să poți respira bine și-n Herăstrău, și la Piața Unirii. Asta-mi doream.

La plecare, ne-am promis că, ajunse la noi acasă, vom dărâma zidul ambuteiajelor și ne-om căuta cele mai frumoase biciclete vechi cu care să ne facem auzite strigătele prin simpla noastră prezență în trafic. Un om pe bicicletă înseamnă un om în minus în mașină. Tot atunci m-am gândit că, deși am stat acolo destul de mult timp, totul s-a petrecut așa de repede în țările astea cu autostrăzi pentru Lotte și Vladimir!

Goodbye.

Hello.

Când m-am întors acasă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să o caut și să o găsesc pe Lupita, prescurtare de la Guadalupe, numită după insula vulcanică din Oceanul Pacific. O Holland Look sinceră, cu pedale soprane, care te fac să-ți ceri scuze când treci pe lângă oameni că-i poluezi fonic. Așa a început aventura noastră, om și bicicletă, cu o Lupită scârțâindă și o Andra dornică să contribuie cât mai puțin la îmbâcsirea unui oraș deja îmbâcsit.

La început, ne-a fost greu. Portiere deschise în față, scuturi împotriva bătrânei doamne, șoferi agresivi, Domnișoară, fetele drăguțe merg pe totuar, nu pe șosea!, mașini mai apropiate de paltonul meu decât paltonul de corp, pietoni neatenți pe după autobuz, gata să traverseze fără să se asigure, cauciucuri desumflate în fața supermarket-urilor, remarca „păi tu mai ești copil?”, hipsterița mâncătoare de quinoa.

Și mă gândeam de fiecare dată la dimensiunea umană, la mentalul colectiv, la partea cealaltă, unde omul pe bicicleta lui e respectat, și mi se făcea puțin teamă. Începeam să uit cum fusese acolo și ce promisesem. Mă simțeam ca-ntr-o dioramă, încercam să pedalez, zi de zi mai crispată, mai rigidă, iar în pantofi și-n stomac, la naiba, parcă aveam plumb. Să nu mai spun de groaza și panica din familie.

Dar am continuat, nu iese nimic dacă mă dau bătută, eppur si muove. Unul dintre autorii mei preferați mi-a adus aminte că surcelele se rup doar atunci când sunt scoase din snop. Iar eu începeam deja să fac parte din mănunchi, un biciclist ici, un biciclist colo, iaca, punem de-o grămadă. Așa am început să observ că nu sunt singură, că sunt foarte mulți alții care au un prieten tăcut, tovarăș de drum cu două roți. Și am prins curaj. O duceam pe Lupita peste tot, îi arătam orașul, iar ea se năpustea cu viteza nebună a zefirului pe de-a dreapta automobilelor în mișcare.

Așa suntem și acum, despărțite doar iarna, de metrou. Într-o primăvară am luat parte la un eveniment, într-un hotel elegant. Lupita, ferchezuită, dinam nou, cârpă trecută de dimineață peste ghidon, eu, proaspătă ca o zmeură udată de rouă. Ajungem la valet, descalec. Îl întreb de rastel și mă prefac că nu-i observ surâsul ironic, dar binevoitor. Nu există, dacă-mi permiteți, o duc în camera cu bagaje. Vă permit, desigur. Lupita a primit un număr pe un tichet, eu, puțină satisfacție că am adus-o pe bătrână acolo unde doar bolizii ajung.

Lumea continuă să mă întrebe dacă nu mi-e frică să pedalez cot stâng la oglindă dreapta cu mașinile. Acum nu îmi mai e, dar sunt norocoasă. Am putut să trec peste teama inițială și am prins curaj prin alte țări. Sunt mulți alții cei care vor să se deplaseze cu bicicleta, dar nu o fac din frică, pentru că sunt nemulțumiți de infrastructură, pentru că nu există piste, pentru că e mai comod cu mașina. Și nu pot să nu le dau dreptate, toate planurile urbanistice iau în calcul numai înlesnirea deplasării automobilelor proprii. Nu pe cea a autobuzelor, a troleibuzelor, a tramvaielor, a bicicletelor.

Dar, fie ce-o fi, eu nu mă opresc acum. Și poate ca mine o să fie din ce în ce mai mulți, deși în acest moment problema pare să n-aibă leac. Mulți vor începe să refuze, pe șleau, ideea de deplasare cu mașina până la colț, până la teatru, până la serviciu, iar autoritățile nu vor avea ce face, decât să se pună pe construit extra benzi pentru transport în comun și extra piste pentru deplasarea încolonată, cuminte, a bicicletelor. Iar oamenii din viitor își vor aminti că a existat cândva o perioadă de nesăbuință, când bicicliștii se strecurau inconștienți printre coastele mașinilor parcate și ale celor în mișcare. Dar perioada asta va fi trecut de mult, va fi doar o umbră bună de cercetat.

Cât de departe suntem de ziua aceea? Nu știu, dar călătoria continuă, chiar dacă, deocamdată, numai ca un simplu efect al lecțiilor învățate până acum.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • ZomaHawk ZomaHawk check icon
    Super fain :) Grija numai cu soferii dobitoci (si alte specii asemenea)...
    • Like 1
  • Din pacate asta e. Traim intr-o tara care nu ne doreste. Toti comenteaza, cat de rau traim, cat de saraci suntem, cat de prost merge totul. Din cauza cui? A lor ... Niste australopiteci care brusc au facut rost 1500 de euro sa isi ia o masina inmatriculata in Bulgaria sau care au ajuns sa castige suficient ca sa poata sa dea jumate din salariu rata la o masina noua ca sa nu "se mai inghesuie cu toti nespalatii in RATB".
    • Like 2
  • "O duceam pe Lupita peste tot,ii aratam orasul,iar ea se napustea cu viteza nebuna a zefirului pe de-a dreapta automobilelor in miscare."-spune autoarea.Codul Rutier ne spune ca bicicleta este vehicul,cel asezat confortabil in sa este participant la trafic,si implicit trebuie sa se supuna tuturor regulilor sus-amintitului cod.Napustirea cu viteza nebuna prin dreapta automobilelor in miscare este interzisa,cu exceptia cazului in care automobilul vireaza la stanga,dupa o prealabila semnalizare a intentiei.De asemenea este interzis si strecuratul cu maiestrie printre oglinzile retrovizoare ale vehiculelor oprite la semafor,tocmai pentru a evita intalnirea dureroasa cu portiera deschisa de catre unii,de cele mai multe ori,pentru a goli scrumiera.In concluzie,le-as recomanda iubitorilor de pedalat lecturarea cu atentie a Codului Rutier si multa,multa rabdare privinta construirii de piste care sa brazdeze tara-n lung si-n lat.O zi buna tuturor participantilor la trafic!
    • Like 4
  • check icon
    De unde reiese ca poti scrie despre orice....
    Dar,.sincer, nu-mai bine- te vedeai tu in parc cu prietenele tale (presupunand ca ai) si le spuneai tu ce si cum cu bicicleta ta/modul tau de viata? Si, eventual, un timpul ramas mergeati impreuna sa bateti.cu PET-ul in bordurile de langa Guvern?
    • Like 0
    • @
      si tu mai bine te intorci din gaura din care te-ai tarat ca sa scrii acest comentariu.
      • Like 8
    • @
      tu ai inceput sa zici oamenilor ce sa zica si ce sa faca. Eu doar ti-am zis sa te intorci unde ti-e locul. In gaura ta mare si cozy!
      • Like 1
    • @ Matei Negriu
      check icon
      A fost doar o sugestie, dragule. Ma gandeam la timpul saracei romantice care-si pierde timpul cu scrisul. Trebuie sa recunosc insa- multi ca ea.
      . Idiocracy time e mai aproape decat imi imaginam. Si de aia ma tem. Sunt lucruri mai bune si coerente de facut-Insa, asa cum vezi, e o lume libera.
      • Like 0
    • @
      Eu zic sa iei o pauza macar pana iti termini de batut nevasta. Poate dupa ce te descarci o sa fii mai putin agresiv
      • Like 0
  • check icon
    Eeeee, e greu la noi cu bițiclu nu doar din cauza lipsei infrastructurii ci mai ales din cauză mentalităților perimate dar omniprezente.Românii se comportă ca americanii din anii 50, când țelul lor obsesiv și brusc accesibil era automobilul, indiferent dacă chiar îi era util sau nu întradevăr.Foarte mulți români suferă sincer că nu pot dormi sau face duș cu troaca lor „dragă„(de cele mai multe ori, inutilă de facto) ,mai dragă chiar decât viața și sănătatea lor, fiind dispuși la sacrificii financiare pt. achiziția și mai ales întreținerea unei mașini, ce nu le-ar face sub nici-o formă pt. cultura,educația,sănătatea,etc.În același timp, da, frica de traficul infernal este justificat din păcate făcându-i pe mulți doritori de mișcare să se rezume doar la plimbări prin parc cu bițiclul(eu sunt unul dintre ei).Din păcate românii au mentalitatea praf la foarte multe capitole,de aici și starea actuală a lucrurilor la toate capitolele.
    • Like 6


Îți recomandăm

Green Steps

100.000 de români au participat la marcarea a 100 de kilometri din traseul Via Transilvanica într-un mod ingenios. „Drumul care unește”, este un traseu turistic de lungă distanță, care traversează România pe diagonală, de la Putna la Drobeta Turnu Severin și este destinat drumeției pe jos, cu bicicleta sau călare. Via Transilvanica este semnalizată cu marcaje vopsite și stâlpi indicatori. Pe parcursul drumeției, călătorii vizitează ceea ce constructorii spun că este cea mai lungă galerie de artă din lume, pentru că la fiecare kilometru se găsește o bornă din andezit sculptată individual.

Citește mai mult

Testat e Hot

Vreau să vă arăt azi un program inedit de educație la firul ierbii: el începe chiar pe pajiștea a două festivaluri care atrag în fiecare an zeci de mii de tineri și își propune să fie un fel de curs introductiv într-o materie pe care școala românească se jenează să o predea.

Citește mai mult

BT Go

Într-o eră în care tehnologia avansează rapid, IMM-urile sunt nevoite să adopte rapid inovații digitale pentru a rămâne competitive și a profita de oportunitățile de pe piață. Serviciile care simplifică birocrația permit antreprenorilor să se concentreze pe inovație și dezvoltarea afacerilor lor.

Citește mai mult