Cea mai frumoasă bicicletă din lume

Cea mai frumoasă bicicletă din lume a fost a mea timp de șase luni. Era un Triumph original, verde, din ’54, pe care pedalam ca o anemonă unduitoare în bătaia vântului nordic. Șaua din piele, vopseaua încă în stare să mai ducă istoria unui posesor, farul cu petele mici, mici de rugină care-ți luau ochii. Lotte, noua mea bicicletă veche, primul lucru pe care mi l-am achiziționat din primii bani primiți ca bursă în, culmea, Nürnberg-ul lui Siegfried Bettmann. Lotte, ca iubita tânărului Werther.

Așa era toată lumea acolo, hopa sus pe o Lotte personală, sau poate nu Lotte, poate Ghiță, poate Achilles, cine știe ce afinități culturale au oamenii sau după ce criterii își numesc lucrurile. Însă e cert că toți aveau un bițiclu pe care să-l boteze și pe care să-l plimbe de pe o pistă pe alta, zi-lumină. Prietena mea, Ksenia, cunoscută între noi și ca „Prințesa Transnistriei”, căci, de frumoasă, superbă, de iubitoare de țara-i, pătimașă, și-a denumit vehiculul Vladimir, sunt atașată de el, dar prefer să-i pun un nume neutru, zicea. Cu Ksenia am văzut o jumătate de Bavarie pe două roți. 

Venind amândouă din țări unde vezi piste de biciclete doar în manualele de limbi străine și în câteva parcuri, din bordură în bordură, ne-am pus pe tras concluzii.

În primul rând, era ciudat. Ciudat să vezi cum domnișoarele elegante vin la petreceri pe bicicletă, cum inginerii de la Siemens vin la muncă în costumele lor băț, cu diplomatul în coșuleț, cum profesorii abia își dau casca jos și, liebe Studenten und Studentinnen, la curs, că-i fix!

Oamenii ăștia îndrăgostiți de biciclit aveau până și mașinării mici, speciale, cu care tundeau buruienile care intrau invaziv pe pistele din mijlocul lanurilor de grâu. Cum să zic, ceva nemaivăzut.

În al doilea rând, era ceva de vis! Să pedalezi de dimineață, de dimineață, liniștit, vrrruuuuum, să te uiți mult și să vezi puțin pe după fular, să lași în spate vârtejuri mici care stârnesc resturi de frunze și deasupra un cer îndoit, să ajungi unde ai de ajuns în timp util și cu zâmbetul pe buze, ai zice că nu se poate mai frumos!

La noi... la noi, mașini de jur împrejur, claxoane, fum, praf. Oamenii, sărmanii, mâhniți în spatele volanului. Totul era un talmeș-balmeș.

Să te simți liber, să-ți fie bine și pe bicicletă, și pe jos, și-n autobuz, și-n mașină, să poți respira bine și-n Herăstrău, și la Piața Unirii. Asta-mi doream.

La plecare, ne-am promis că, ajunse la noi acasă, vom dărâma zidul ambuteiajelor și ne-om căuta cele mai frumoase biciclete vechi cu care să ne facem auzite strigătele prin simpla noastră prezență în trafic. Un om pe bicicletă înseamnă un om în minus în mașină. Tot atunci m-am gândit că, deși am stat acolo destul de mult timp, totul s-a petrecut așa de repede în țările astea cu autostrăzi pentru Lotte și Vladimir!

Goodbye.

Hello.

Când m-am întors acasă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să o caut și să o găsesc pe Lupita, prescurtare de la Guadalupe, numită după insula vulcanică din Oceanul Pacific. O Holland Look sinceră, cu pedale soprane, care te fac să-ți ceri scuze când treci pe lângă oameni că-i poluezi fonic. Așa a început aventura noastră, om și bicicletă, cu o Lupită scârțâindă și o Andra dornică să contribuie cât mai puțin la îmbâcsirea unui oraș deja îmbâcsit.

La început, ne-a fost greu. Portiere deschise în față, scuturi împotriva bătrânei doamne, șoferi agresivi, Domnișoară, fetele drăguțe merg pe totuar, nu pe șosea!, mașini mai apropiate de paltonul meu decât paltonul de corp, pietoni neatenți pe după autobuz, gata să traverseze fără să se asigure, cauciucuri desumflate în fața supermarket-urilor, remarca „păi tu mai ești copil?”, hipsterița mâncătoare de quinoa.

Și mă gândeam de fiecare dată la dimensiunea umană, la mentalul colectiv, la partea cealaltă, unde omul pe bicicleta lui e respectat, și mi se făcea puțin teamă. Începeam să uit cum fusese acolo și ce promisesem. Mă simțeam ca-ntr-o dioramă, încercam să pedalez, zi de zi mai crispată, mai rigidă, iar în pantofi și-n stomac, la naiba, parcă aveam plumb. Să nu mai spun de groaza și panica din familie.

Dar am continuat, nu iese nimic dacă mă dau bătută, eppur si muove. Unul dintre autorii mei preferați mi-a adus aminte că surcelele se rup doar atunci când sunt scoase din snop. Iar eu începeam deja să fac parte din mănunchi, un biciclist ici, un biciclist colo, iaca, punem de-o grămadă. Așa am început să observ că nu sunt singură, că sunt foarte mulți alții care au un prieten tăcut, tovarăș de drum cu două roți. Și am prins curaj. O duceam pe Lupita peste tot, îi arătam orașul, iar ea se năpustea cu viteza nebună a zefirului pe de-a dreapta automobilelor în mișcare.

Așa suntem și acum, despărțite doar iarna, de metrou. Într-o primăvară am luat parte la un eveniment, într-un hotel elegant. Lupita, ferchezuită, dinam nou, cârpă trecută de dimineață peste ghidon, eu, proaspătă ca o zmeură udată de rouă. Ajungem la valet, descalec. Îl întreb de rastel și mă prefac că nu-i observ surâsul ironic, dar binevoitor. Nu există, dacă-mi permiteți, o duc în camera cu bagaje. Vă permit, desigur. Lupita a primit un număr pe un tichet, eu, puțină satisfacție că am adus-o pe bătrână acolo unde doar bolizii ajung.

Lumea continuă să mă întrebe dacă nu mi-e frică să pedalez cot stâng la oglindă dreapta cu mașinile. Acum nu îmi mai e, dar sunt norocoasă. Am putut să trec peste teama inițială și am prins curaj prin alte țări. Sunt mulți alții cei care vor să se deplaseze cu bicicleta, dar nu o fac din frică, pentru că sunt nemulțumiți de infrastructură, pentru că nu există piste, pentru că e mai comod cu mașina. Și nu pot să nu le dau dreptate, toate planurile urbanistice iau în calcul numai înlesnirea deplasării automobilelor proprii. Nu pe cea a autobuzelor, a troleibuzelor, a tramvaielor, a bicicletelor.

Dar, fie ce-o fi, eu nu mă opresc acum. Și poate ca mine o să fie din ce în ce mai mulți, deși în acest moment problema pare să n-aibă leac. Mulți vor începe să refuze, pe șleau, ideea de deplasare cu mașina până la colț, până la teatru, până la serviciu, iar autoritățile nu vor avea ce face, decât să se pună pe construit extra benzi pentru transport în comun și extra piste pentru deplasarea încolonată, cuminte, a bicicletelor. Iar oamenii din viitor își vor aminti că a existat cândva o perioadă de nesăbuință, când bicicliștii se strecurau inconștienți printre coastele mașinilor parcate și ale celor în mișcare. Dar perioada asta va fi trecut de mult, va fi doar o umbră bună de cercetat.

Cât de departe suntem de ziua aceea? Nu știu, dar călătoria continuă, chiar dacă, deocamdată, numai ca un simplu efect al lecțiilor învățate până acum.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp